Ochii lui SolHi înotară în lacrimi în momentul în care auzi sunetul unui mesaj primit de cineva din apropiere, o melodie ale cărei cuvinte, „Te iubesc! Mi-i dor de tine! Privește-mă!” o făcură să se simtă atât de copleșită de emoții. Și, anume din cauza acestor sentimente, simți SolHi că ar vrea să fugă și cât mai departe posibil.

Îi fu imposibil să plece însă din cauza lui DooSan, care intră în ascensor în urma ei. Ea însă, ca să nu fie văzută cu ochii în lacrimi, se întoarse ușor cu spatele la el, iar DooSan se opri în spatele ei, neluându-și totuși ochii de la ea, căci i se părea ciudat s-o vadă stând așa. Și chiar părea ciudată SolHi: cu ochii ațintiți asupra oglinzii din fața ei, complet cufundată în amintiri…

***

CU ȘASE ANI ÎN URMĂ. CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE. SALA DE JUDECATĂ.

Ca într-un vis, din banca acuzaților, SolHi abia auzi cuvintele spuse de judecător, „Acuzata Ian SolHi va fi pusă în libertate de imediat din lipsă de probe care să-i confirme vinovăția.” Cuvinte care erau lipsite de importanță pentru ea, căci auzise deja ce conta mai mult, „Eliberată… imediat!” Apoi, undeva în spatele ei, SolHi auzi șoapta Minei, când aceasta spuse, „În sfârșit, am reușit!” O șoaptă care o făcu pe SolHi să-și privească în sfârșit prietena.

Numai că, deși privea cu atenție la Mina, SolHi n-o vedea pe ea, ci pe Yun Marie care pleca deja. În același timp îl vedea pe DooSan, privind-o cu ochi de demon: dispus s-o rupă în bucăți, acolo, în sala de judecată, indiferent de consecințe. O dorință a lui de care lui SolHi nu-i mai păsa, căci fusese deja lăsată în libertate.

Înțelegând asta, SolHi zâmbi și ochii i se umplură de lacrimi. Lacrimi de fericire de data asta, lacrimi pe care nu le-a plâns deloc în acel lung an de când se începuse al ei coșmar, când fusese împroșcată cu noroi, călcată în picioare și insultată, fiind considerată asasina unui om bun. La fel… un an pe care îl petrecuse în mare parte în închisoare, închisă într-o carceră rece și întunecată… unde era întuneric pretutindeni de fapt.

Anume acele lacrimi, care i se scurgeau cu repeziciune pe obraji și gât, răcorindu-i sufletul, o făcură pe SolHi să șoptească și ea, „În sfârșit, fără celule reci de acum înainte.” O șoaptă care o făcu să tremure ușor sub povara lacrimilor. Astfel, printre lacrimi, văzu martorii acuzării plecând, dezamăgiți de rezultat. Ei însă nu-i păsă prea mult de ei, căci nu erau ai ei martori. La fel cum nu-i păsa că nimeni nu se apropiase de ea s-o felicite pentru că câștigase acel caz. Singurul lucru de care îi păsa în acele clipe era că era liberă să-și trăiască viața. Da, de acum încolo, își putea trăi viața așa cum voia ea. Și, pentru prima dată de când se născuse, SolHi începu să-și dorească ceva cu adevărat: să trăiască.

Într-un final tresări auzind în stânga ei, „Felicitări, domnișoară Ian, sunteți liberă acum! Și… sper să nu vă mai întoarceți nicicând aici!” Privind la cel care-i vorbise, SolHi îl văzu pe Kan. Acesta stătea cu mâna întinsă spre ea, privind-o însă cu ochi blânzi și nu cu dezamăgire sau ură așa cum se așteptase ea. Și da, acei ochi tot reflectau durere, căci știa prea bine și Kan ce înseamnă să suferi, o bunătate pentru care SolHi începu să-l aprecieze din acea zi.

SolHi însă răspunse doar după ce fu capabilă să-și stăpânească emoțiile. „Îți mulțumesc, detective! Îți mulțumesc foarte mult!” Îi răspunse ea, apucându-i mâna cu ale ei mâini tremurânde. Le apucă ea cu mâini umede din cauza lacrimilor, dar ea nu realiză asta, căci înțelese în acele clipe că chiar dacă ei nu i se păruse așa tot conta pentru ea că cineva o felicita pentru a ei victorie. Da, Kan fusese primul care îi spusese cuvinte de bine după un lung și obositor proces.

Eventual, când în sfârșit observă mâinile umede din cauza lacrimilor, SolHi le retrase și le ascunse la spate, murmurând rușinată, „Îmi cer scuze, detective! Eu doar…”

„Nu-i nimic,” îi răspunse Kan cu blândețe, zâmbindu-i. „Sunt doar lacrimi și… pot fi șterse.” După care zâmbi din nou, căci nu știa ce altceva ar putea face în acel moment.

De fapt Kan nu mai era sigur de nimic în acele clipe. La fel nu înțelegea de ce mai era încă acolo și de ce nu plecase. Tot ce știa era că fusese chemat ca martor în acel proces. Un proces diferit pentru el, căci, mai înainte, Kan mereu declarase împotriva criminalilor, adevărate scursori ale societății, când, în acea zi, declarase în apărarea lui SolHi și nu împotriva ei. Și făcu Kan asta în ciuda tuturor avertismentelor colegilor, care îi spuseră că dacă declară pentru SolHi atunci îl va pune împotriva sa pe însuși Procurorul General, pe Yun Marie, pe al cărei fecior SolHi se presupunea că l-ar fi ucis. Kan însă n-ascultă ale lor sfaturi tocmai pentru că înțelese că nu era corect așa. Știa prea bine ce înseamnă durerea și nedreptatea și nu voia să fie unul din cei care călca în picioare un inocent, căci asta ajunse el să creadă după ce investigase acel caz, chiar dacă acuzarea prezentase cu totul altfel de probe la proces.

Într-un final, dându-și seama că era totuși timpul, Kan zâmbi iar și spuse, „Ei bine, cred că-i timpul să ne luăm la revedere, domnișoară Ian. Și, cum am zis mai înainte, felicitări și sper să nu te mai văd aici nicicând.” După care, întorcându-i spatele, Kan se îndreptă spre ieșire.

Se opri însă curând când o auzi pe SolHi spunându-i, „Chiar n-o să regretați nicicând asta, detective? Că ați declarat în favoarea mea la proces.”

Kan ezită înainte să-i răspundă. Dar, înțelegând până la urmă că tăcerea nu ducea la nimic bun pentru niciunul din ei, spuse, „Sincer, nu știu răspunsul la această întrebare. Doar sper să nu regret nicicând! Chiar sper.”

Auzind acele cuvinte, SolHi se plecă ușor în fața lui Kan, care-i întoarse iar spatele și plecă spre ieșire. Cuvinte care fuseseră spuse cumva cu răceală, dar care pentru SolHi răsunară a încurajare. De aceea și continua să-l privească cu recunoștință în timp ce detectivul pleca. Făcu asta chiar și după ce Mina se apropie de ea și, îmbrățișând-o, îi spuse, „Prietenă, sunt atât de fericită pentru tine! Atât de fericită!” O fericire pentru care SolHi nu era totuși pregătită: nici mental și nici sufletește. Chiar nu era pregătită și înțelese ea asta în momentul în care văzu privirea ucigătoare a lui DooSan, care n-o scăpa din ochi deși pornise spre ieșire în urma lui Kan.

***

Ce s-a întâmplat în sala de judecată a fost nimic în comparație cu ce o aștepta pe SolHi în afara clădirii. Ceva terifiant pentru ea și de care i-ar fi plăcut să scape, dar totuși ceva ce fu nevoită să înfrunte în cele din urmă, singură, atunci când acea hoardă de lupi flămânzi… jurnaliștii… o înconjurară. Și, imediat ce-i văzu, SolHi începu să-și regrete decizia de-a n-o fi așteptat pe Mina să depună mărturie în alt caz unde fusese citată. În același timp, SolHi începu să-și regrete libertatea când blitzurile camerelor de fotografiat ale paparazzilor, care nu doar c-o atacau practic din toate părțile făcându-i poze, dar îi și strigau ale lor întrebări, mare parte din ele insulte, începură să fie văzute pretutindeni în jurul ei.

Această nebunie o forță pe SolHi să închidă ochii pentru câteva secunde, simțind că acea lumină și toată atenția din jur o deranjau. O lumină care era atât de nesuferită în acele clipe după ce multă vreme, multe luni de-a rândul de altfel, stătuse în întuneric, închisă în carcera închisorii pentru femei, acolo unde era mereu liniște și întuneric. De aceea și-o speria atât de mult toată acea atenție și luminile din jur.

Totuși, ce-o sperie mai mult decât gălăgia și lumina camerelor jurnaliștilor erau ale lor întrebări. „A-ți avut o relație cu victima?” O întrebară mulți dintre ei. „Ați fost cu adevărat amanți?” O întrebară alții. Și, după fiecare întrebare, se holbau la ea cu ochi de vultur flămând, nu de carne însă, ci de știri-bombă, care i-ar fi putut catapulta în cele din urmă în lumina reflectoarelor. Jurnaliști pe care SolHi încetă să-i vadă în clipa în care dădu cu ochii de DooSan, care era oprit nu departe de ei. El stătea chiar în spatele acelei mulțimi, privind-o țintă, în liniște, asemeni unui criminal ce-și pândea prada pentru a nu pierde momentul oportun de a pune laba pe ea. De nu, de n-ar fi rănit-o alții, atunci era el gata să facă acest lucru, terminând astfel ceea ce începuse la Terapie Intensivă în acea zi.

Într-un final, auzind chiar în urechea dreaptă, „De ce l-ați ucis, domnișoară Ian? Încercați să ascundeți ceva de l-ați omorât?” SolHi tresări. Apoi, privind țintă la jurnalistul care îi pusese acea întrebare, SolHi păru că nu-l vede. Totuși, ea nu-i spuse nimic nu din cauza asta, ci pentru că într-adevăr nu știa răspunsul. Nu-l știa pentru că nu-și amintea nimic din cele întâmplate în acea noapte. De aceea și nu era capabilă să se apere cu unghiile și dinții, fiind acuzată mai apoi că se prefăcea că nu-și amintea nimic. Un adevăr ascuns care-i aduse o altă acuzație de la cei ce nu credeau în ea… că-i falsă și că minte susținând că suferea de amnezie.

If you stumble upon this narrative on Amazon, be aware that it has been stolen from Royal Road. Please report it.

Cu toate acestea a fost pusă în libertate în cele din urmă. S-a întâmplat asta pentru că a găsit puterea și dovezile să scape de închisoare. Da, ea a făcut asta în ciuda tuturor celor care au vrut s-o închidă chiar și în lipsa probelor care ar fi implicat-o direct. Și da, era o norocoasă până la urmă, căci crezuse totuși cineva în ea - judecătorul care o lăsase în libertate din lipsă de probe.

Da, fusese elibertaă în acea zi, dar totuși rămânea suspectă de crimă. Motivul? Ei bine, unul cât se poate de simplu… adevăratul criminal nu fusese găsit, iar SolHi nu găsise probe care să dovedească că n-a fost implicată în acel asasinat sau că era o simplă victimă și ea. Astfel, încă criminală în ochii lumii și în cei ai justiției, SolHi mai avea de înfruntat un proces… cel al oamenilor, care credeau injustă decizia judecătorului de-a o lăsa în libertate. Chiar și așa, era liberă și asta era ceea ce conta de fapt.

Într-un final DooSan se apropie de ea, trecând printre jurnaliști. Apoi, oprindu-se chiar în fața ei, o privi cu ochi de vultur ce tocmai a dat de-un iepuraș gustos. Astfel, le dădu șansa jurnaliștilor să înceapă să facă iar poze, siguri fiind că un nou scandal de proporții se anunța pe primele pagini ale ziarelor - cel mai efectiv mod de a ucide pe cineva social. După care, când simți că se putea controla, DooSan o întrebă, „Ești fericită acum?! Ai fost lăsată în libertate, da. Dar… chiar crezi că ești nevinovată doar pentru că un judecător a crezut în tine?”

SolHi zâmbi, privind cu mândrie în ochii lui, după care îi spuse, „Chiar nu-mi pasă de ce crezi despre mine, Han DooSan! Sunt liberă acum! De aceea și n-o să mai tolerez insulte din partea ta.”

Răspunsul ei reuși să-l înfurie pe DooSan. Astfel, într-un atac de furie, o apucă de braț și, strângând cu putere, îi șuieră printre dinți, „Cum poți fi atât de mândră după tot ce-ai făcut? Nu ești decât o blestemată de asasină. Una care nu are dreptul să creadă că s-a terminat. Nu, Ian SolHi, asta nu-i sfârșitul coșmarului tău, ci începutul. De ce? Pentru că eu îți voi fi karma, cel care te va vâna până la ultima suflare. M-ai auzit? Voi face tot ce-mi stă în puteri să-ți regreți libertatea, ticăloasă ce ești!” După asta, împingând-o cu putere de la el, îi întoarse spatele fără să-i pese că SolHi căzuse, lovindu-se de scări.

Cei care atraseră însă atenție fuseseră hienele cu numele sofisticat de „jurnaliști” pe ID lor. Hiene care continuară s-o atace și s-o înconjoare, făcându-i poze „în genunchi” așa cum aveau de gând să scrie în al lor reportaj. SolHi însă nu le dădu șansa să se bucure din plin de-a ei suferință, căci, în clipa în care simți că-i în putere, se ridică de jos și plecă în fugă după Han DooSan.

***

Fugind pe trotuar… împingând trecătorii din calea ei… SolHi păru să caute pe cineva cu privirea. Totuși, chiar dacă se uită pretutindeni, nu-l văzu pe DooSan decât când ajunse la trecerea de pietoni. Îl văzu oprit, forțat să aștepte verdele la semafor, nervos totuși, căci i-ar fi plăcut să dispară cât mai repede de acolo, căci toată acea așteptare îl asfixia. Doar că fu ceva imposibil, căci părea că Universul nu era de partea lui, ci de partea lui SolHi de-i permise ei să-l ajungă din urmă.

Apoi, dintr-o dată, când simți pe cineva înșfăcându-l de braț, DooSan tresări și privi în urmă, căci nu se așteptase ca cineva cunoscut să fie acolo. Se întâmplă asta chiar când se făcu verde la semafor și făcuse un pas în față să traverse strada. Astfel, privind la cel care îl apucase de braț, dădu cu ochii de SolHi, care-l privea cu ochi de pitbull însetat de sânge. Totuși, chiar dacă SolHi era încrezută în sine, a ei îndrăzneală îl făcu pe DooSan să uite de tot și de toate. Și, înșfăcând-o de brațe, o strânse cu putere, împingând-o de la el ca să se elibereze. Ceva ce nu-i reuși într-un final. Ba din contră, păru stupefiat când o auzi pe SolHi spunându-i, „Te consideri Dumnezeu cumva?”

„Ce? Dumnezeu? Despre ce naiba vorbești acum?”

„Despre tine, Han DooSan, și despre neobrăzarea ta de a mă numi „asasină,” „mizerabilă” și tot restul apelativelor care-ți trec prin minte, fără să ai niciun drept să mă numești astfel. De ce? Pentru că n-ai fost acolo în noaptea când se presupune că ți-am ucis fratele. De asta și n-ai dreptul la insulte la adresa mea, Han DooSan.”

„Desigur că am acest drept. De ce? Pentru că cel pe care l-ai ucis era fratele meu. Un motiv în plus să nu mă opresc și să te vânez întreaga-mi viață… chiar și să te rup în bucăți de-o fi nevoie pentru că…”

„Atunci… visează! Eu n-o s-o fac! Eu nu o să visez, ci o să acționez, DooSan! Te voi rupe în bucăți de continui să mă insulți, ataci și tot restul. De asta continuă, jur că-s gata de orice, idiot ce ești. De ce? Pentru că-s liberă acum! O libertate pentru care am luptat luni de zile. O libertate care nu-ți mai dă ție dreptul să mă insulți, nu atâta timp cât alții au crezut în mine.”

„Da, ești liberă, dar nu pentru mult timp. Doar până găsesc dovezile necesare ca să te trimit la închisoare. Apoi…”

„Găsește atunci dovezile celea și, după asta, de demonstrezi că-s vinovată, jur că voi sta în genunchi în fața ta, cerșind îndurare. Până atunci însă… stai departe de mine, Han DooSan sau nu răspund, m-ai auzit? Fără dovezi… n-ai dreptul să-mi spui „asasină.”

„Dovezi,” spuse DooSan cu ironie. „Ceva ce n-o să găsesc niciodată dacă tu o să continui să-i… ademenești pe toți prin metode… dubioase, căci sunt sigur că doar astfel judecătorul…” O palmă peste față îl făcu pe DooSan să-și țină limba după dinți. Apoi, până să-și vină el în fire, SolHi traversă, fără să-i pese de claxoanele mașinilor ce treceau pe lângă ea, căci ea trecu strada când era deja roșu la semafor.

Trecu SolHi strada fără să privească în urmă, la acel DooSan înmărmurit ce rămase locului privind în urma ei. Era cu adevărat confuz, nervos și uimit în același timp, căci, pentru prima dată de când se cunoșteau, începu să simtă ceva ciudat. Da, era ceva ce nu mai simțise mai înainte… simțea anume pentru ea, fără să fie totuși sigur de ce anume simțea…

***

PREZENT

„Ar trebui să mă întorc? Ca să fie mai comod de privit, mă refer,” spuse SolHi, surprinzând privirea lui DooSan ațintită asupra curbelor sale posterioare.

Înghițind în sec și privind în altă parte, DooSan răspunse cu glas gâtuit, „Nu-i nevoie! Doar… mă uitasem și eu!” Dar, deși vruse să pară încrezător în sine, se simți ca un adolescent pe care îl prinseră părinții în flagrant, făcând ceva interzis și asta doar pentru că se uitase la… curbele ei. Astfel, văzându-se descoperit, ceva ce nu și-ar fi dorit totuși, se certă în sinea lui, prin cuvinte adresate ei, „La naiba, chiar vede prin spațiu sau ce?” După care își aținti privirea pe peretele din dreapta lui.

Într-un final, când SolHi îi spuse, zâmbind, „Nu poate fi o simplă privire,” se uită la ea, chiar mai confuz decât înainte. Mai ales atunci când SolHi spuse, „Știi, ochii cuiva pot spune multe lucruri, precum… ură, iubire, dezamăgire… o mulțime de lucruri de fapt. De aceea și mă întreb eu… oare ce-or fi reflectând ochii tăi acum, Han DooSan? Dorință de-a vâna… tinere căprioare?”

„Era sarcasm cumva?”

„Se poate spune și așa. Oricum, dacă eram în locul tău, aș fi făcut mai mult decât să mă holbez la atributele cuiva. Aș fi plesnit la sigur. Sau… nu-mi zi, același lucru ți-a trecut cumva prin minte?”

„Ia,” strigă DooSan. „Cine naiba crezi că sunt? Un psihopat sau ce? Nu-s chiar atât de disperat încât să plesnesc pe cineva în ascensor.”

SolHi izbucni în râs. „Înseamnă că ai văzut „Cele Cincizeci de umbre ale lui Gray!” Ceva inspirator cu siguranță și… da, trebuie să accept asta. La fel și tu, procuror Han… nu să accepți, ci să încerci. Doar că nu azi, căci… chiar nu port lenjerie sexy azi. Roșie, nu?! Culoarea ta favorită mă refer.”

Sarcasmul ei îl făcu pe DooSan să vadă roșu în fața ochilor și să-și dorească rău de tot să-i sară asupra. Ceva ce trebui să lase pentru mai târziu, căci ascensorul se opri dintr-o dată, ușile se deschiseră, iar o doamnă la vreo șaizeci de ani intră în ascensor. Femeia, după ce intră în ascensor și apăsă butonul 10 pentru ca ascensorul să urce, se uită la cei doi din spatele ei și, zâmbind, le spuse, „Tineri căsătoriți, nu?! Ah, ce frumos e să fii tânăr și îndrăgostit.” Comentariu care îl făcu pe DooSan s-o privească cu ochii cât cepele, căci chiar că fu ceva neașteptat să audă ce spusese ea.

Spre deosebire de el, care era uluit de acel comentariu, SolHi zâmbi. Nu se opri din zâmbit nici când DooSan o privi, furios la culme, lăsând-o astfel să știe că era absolut necesar să nu treacă linia ceea a „bunului simț” cum credea el. Ba chiar, ca să fie sigur că SolHi înțelese mesajul, făcu semnul unui cap căzut de pe umeri. Ceva discret, dar totuși ceva ce SolHi văzu. Ei însă păru să nu-i pese prea mult, căci, dându-și seama că astfel îi punea sare pe rană, ceva ce-și dorea a naibii de tare, se apropie de urechea lui și-i șopti, „Avem și martori dacă ceva. Momentul perfect de repetat scena ceea. Așa că, data viitoare când ai chef să te holbezi la fundul meu, doar spune-mi: îți pot pot oferi o priveliște mai bună a anumitor părți ale corpului meu. Și, desigur, și-un ochi vânăt, ca să vezi mai bine și după asta” După care, când ascensorul se opri la etajul nouă, SolHi coborî prima.

Urmând-o, încă scuipând foc pe nări, DooSan bombăni, „Sarcasm, da?” A naibii vrăjitoare! Cum naiba poate vedea tot? Are ochi la ceafă ca soacrele sau ce?! Nu, da, vrăjitoarele tot pot vedea și-n apă tulbure. Așa că… data viitoare când ai chef să zbori, doar spune-mi: îți pot cumpăra o mătură, cobră ce ești!”