Deși crezuse că apa rece îl va pătrunde până-n măduva oaselor, DooSan fu totuși uimit să se simtă ușurat, mai ales să simtă cum rănile care-l fripseseră și usturaseră până atunci se calmau încet-încet. Apoi, urmă o perioadă de calmitate, timp în care picăturile reci curgeau din duș și se prelingeau în fugă pe trupul lui gol. Stătea chircit în vană, cu genunchii la gură, lăsând apa rece să-l calmeze, spălându-l parcă de durere și păcate, binecuvântându-l chiar.

Acea dorință, de-ai reveni pacea în suflet, nu era deloc întâmplătoare. Mai ales după ce aflase atât de multe lucruri bulversante în acea dimineață. Lucruri care îl făcură să-și dorească să dispară o vreme, căci chiar simțea vină pentru tot ce făcuse. În special simțea reproșurile copleșindu-l, căci dorise să se răzbune deși nu fusese nicicând singur că cel asupra căruia își concentrase întreaga ură a sufletului era vinovat de a sa durere.

De altfel era și furios pe SolHi, căci „De n-ar fi tăcut atunci, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat,” își tot spunea el cât stătu în cadă. „De mi-ar fi spus despre ce-a pierdut, n-ar fi suferit atâta din cauza mea. La fel n-aș fi suferit nici eu atât de mult.”

„De SolHi v-ar fi spus despre ce-a pierdut în acea noapte, n-ați fi ajuns în veci s-o cunoașteți cum o știți azi,” auzi el vocea lui Kan în urechi, ceea ce-l făcu să zâmbească amar. Nu avea însă halucinații DooSan. Era o amintire a celor spuse de Kan în acea dimineață, căci, după ce-și răcoriră sufletul împărțindu-și pumni și picioare, merseră la mașină și, stând sprijiniți de ea, pe acel drum dintre cele două lanuri de lavandă, avură o discuție destul de deschisă.

„Chiar și așa, Kan, de mi-ar fi spus, ar fi fost totul diferit acum,” răspunse atunci DooSan, privindu-și atent mâinile ce-i atârnau peste genunchi. „Ori… poate ar fi fost mai bine să nu știu nimic.”

Kan îl privi încurcat. „Crezi c-ai fi fost mai fericit de ai fi continuat să trăiești în neștiință?”

„Nu-i asta,” răspunse DooSan imediat. „De altfel nu știu. Cred totuși că ar fi fost mai bine să fi știut de la început ce i s-a întâmplat în acea noapte. Așa poate aș fi ajuns s-o iubesc mai demult și n-am fi pierdut atâta timp în zadar.”

„S-o iubiți?”

„Da, s-o iubesc, detective, căci, chiar dacă m-am mințit pe mine de atâtea ori și m-am încăpățânat să nu recunosc adevărul, am iubit-o pe SolHi și-o iubesc. Probabil o iubesc din prima zi când ne-am cunoscut.”

Detectivul surâse. „O minciună cunoscută doar de inimă. A nimănui altcuiva, ci a dvs.”

„Cam așa ceva, căci chiar dacă minciunile le inventăm cu mintea, le trăim până la urmă cu inima. De multe ori în tăcere.”

„Te referi acum la SolHi?”

„Nu doar la ea. La amândoi mă refer, căci am fost doi proști până la urmă, trecând sub tăcere lucruri doar pentru a nu da altora de înțeles că suferim la fel.”

„Dureri care totuși nu pot fi comparate.”

„Ce te face să crezi asta?”

Kan surâse iar. „Nu cred, procuror Han, sunt sigur c-au fost diferite durerile pe care dvs și SolHi le-ați trăit. De exemplu, când dvs suferiți, o faceți pe față. Chiar și față de ea ați acționat deschis, demonstrându-vă ura și lăsând-o să știe despre a dvs dorință de răzbunare. SolHi însă e diferită. Ea preferă să lupte din interior, de multe ori cu ea însăși, suferind în tăcere doar ca să nu-i facă pe alții să sufere. Chiar dacă acei alții ar fi meritat suferința din plin.”

„Te referi acum la mine?”

„Nu doar la dvs. Sunt destui cei care merită să fi plătit cu suferință pentru durerea ei. Dar… oricum, poate a fost mai bine așa.”

„C-a suferit?” Întrebă DooSan încurcat.

„Nu, că va avut pe dvs de dușman. Astfel și s-a simțit mai puternică și, considerându-vă rival, a avut puterea să lupte și să meargă mai departe.”

„Negând și ea ceea ce simțea, la fel ca și mine. Dar, totuși, Kan, chiar dacă pari să ai dreptate, tot consider că SolHi a suferit pe nemeritate. În special din cauza mea.”

„Aici dați-mi voie să fiu de altă părere.”

„De ce mă rog?”

„Pentru că nu sunteți singurul vinovat pentru cele întâmplate. Era normal până la urmă să vreți să vă răzbunați pe vinovat. Am simțit și eu asta după moartea soției. Eu însă n-am ascuns ce simțeam la fel ca și dvs. SolHi însă a trecut sub tăcere multe lucruri.”

„Vă referiți la viol?”

Kan scutură brusc din cap. „SolHi n-a știut despre viol. Cel puțin nu în acea perioadă după atac.”

„Ce? Cum adică n-a știut? Doar există raportul medical, Kan. De i s-au făcut investigații, e imposibil să nu fi știut.”

„Ba e posibil, căci investigațiile i s-au făcut după ce-a fost dusă la spital, inconștientă de altfel. Acolo Pack Mina a cerut o verificare completă, căci simțea ea că ceva nu era în regulă cu a ei prietenă. Tot ea de altfel mi-a cerut mie să nu-i spun lui SolHi despre asta, căci anume mie medicii mi-au dat primul raportul.”

„Dar, stați un pic: spuneați că SolHi a cerut ca raportul dat să nu ajungă în instanță.”

„Da, așa am zis, căci… a aflat cumva despre ce i s-a întâmplat și de asta n-a vrut să se știe. De fapt a aflat de asta încă fiind internată. Mă gândesc că asistentele medicale au vorbit mai mult decât trebuia sau… ce știu eu?! Nu asta e important oricum, ci faptul c-a aflat. A fost atunci când Pack Mina m-a sunat și mi-a cerut să mă văd cu SolHi.”

„Atunci se explică multe lucruri.”

„Da, se explică, deși ar fi trebuit să nu fie așa, căci, după ce-a aflat despre viol, SolHi a colapsat iar psihic. A ajuns să fie hrănită iar cu forța, așa cum s-a întâmplat după atac. Era apatică, nu vorbea cu nimeni, se ascundea adesea în carapacea ei și se temea de oameni. O rodeau amintirile și regretele pe dinăuntru. De asta și dormea pe urmă practic neîncetat.”

„Ca atunci când a murit mama ei.”

„Acum recent?”

„Da. A dormit câteva zile după aceea. Tot Pack Mina mi-a spus că nu-i prima dată când face așa. Dar nu m-am întrebat nicicând când a fost asta. De aș fi făcut-o…”

„…n-ar fi ajutat la nimic. De ce? Pentru că, atâta timp cât SolHi refuză să-și împărtășească sentimentele cu alții, cât continuă să-și ascundă problemele și să trăiască totul ascunsă în carapacea ei, e imposibil s-o ajuți.”

„Chiar și așa, Kan: ar fi trebuit să mă interesez de ea. Să aflu mai multe despre ea, nu doar să susțin că-mi place și cam atât. Asta nu-i iubire. Exact așa cum ați susținut înainte de-a mă ataca.”

„De fapt primul pumn mi l-ați dat dvs.”

„Pe meritate, hai recunoaște.” Kan pufni în râs. „Ce acum? Vreți să spuneți că n-am dreptate? Ba bine că am, iar rezultatul e halul în care arătăm acum: ca după război.”

„Mai degrabă ca doi puști de liceu ce s-au bătut pentru o fată. Una care de altfel habar n-are despre ce simțim noi. Și sper să nu afle nicicând. De nu, de află SolHi despre motivul pentru care ne-am împărțit pumni, palme și picioare, la sigur nu arătăm astfel, ci o să fie nevoie de pompieri să ne strângă pe bucăți.”

„Mie-mi spuneți?!” Spuse DooSan printre hohote de râs. „De altfel nu-i prima dată când arăt rău și asta din cauza ei.”

„Din cauza lui SolHi? Ce-a făcut mă rog?”

„Ce n-a făcut,” răspunse DooSan încă chicotind. Apoi, devenind brusc serios, spuse, „Țineți minte cum arătam după prima seară când m-am mutat în apartamentul ei? De altfel cred că țineți minte, căci atunci m-ați întrebat ce „mâță mi-a sărit asupra.” Asta după ce m-ați văzut tot zgâriat și vai de mine.”

„Așa, și?”

„Era SolHi de vină. „Răsplata” pentru că am apărut la ușa ei în miez de noapte, cerând cazare. Mai bine zis pentru că „am avut îndrăzneala să-i cer să trăiască cu mine.” Brr, a fost groaznic noaptea ceea. Am crezut că n-ajung să apuc dimineața. Mă mănâncă și acum pielea, doar când mă gândesc la ce mi-a fost dat să trăiesc atunci.”

„Pe meritate, ce pot spune!” Îl tachină Kan.

„Da, asta trebuie s-o recunosc. De altfel trebuie să mai recunosc ceva: că mă trece cu sudori reci pe spate ori de câte ori lui SolHi îi trece ceva prin cap. Are ea capacitatea ceea de-a arăta bine chiar și după o luptă, în timp ce oponentul ei arată ca vai de el. Și chiar arată beton după luptă: de parcă numai ce a ieșit din jacuzzi.”

„Ați văzut-o?” Întrebă dintr-o dată Kan, făcându-l pe DooSan să-l privească crucit. „Adică, ați văzut-o cum arată ieșind din jacuzzi? Pariez că arată bombă.”

DooSan îi arătă colții. „Ați căpiat cumva?” Și chiar arăta DooSan ca o pisică furioasă gata de luptă.

Kan însă surâse. „N-o luați personal, domn procuror. De întrebam e că sunt interesat de SolHi ca un părinte, nu că m-aș băga pe teritorii străine.”

„De parcă nu v-aș cunoaște. Pentru un „tătic,” aveți ochi destui de buni,” mârâi DooSan.

„Acum sunt de vină că am ochi buni? Dacă da… aveți dreptate, îi am. De altfel era imposibil să nu-i am după toate defilările de modă cu SolHi în rol principal.”

„Defilări? Asta ce mama naibii mai înseamnă?”

„Ceea ce știți deja, căci… dacă nu mă înșeală memoria, prima dată când ați văzut-o sau revăzut-o, nu era chiar îmbrăcată.”

DooSan se scărpină în cap. „Aici trebuie să accept că aveți dreptate, chiar dacă nu era nici goală. Mă rog, n-a fost la început, căci purta prosopul cela pe ea. Dar…” Dregându-și glasul, DooSan privi brusc în altă parte.

Kan pufni în râs. „După reacția dvs îmi pot da seama că nu-i prima dată când apare în fața dvs astfel. Și asta doar că v-ați revăzut de câteva luni doar. Noi însă, sărmăneii de noi, trăim asta de trei ani deja. Și nu doar trăim, dar experimentăm pe propria piele, căci nu odată ne-a fost dat să fugim după ea în plină stradă, în timp ce ea purta ceva sumar pe ea. Ultima dată a fost doar sacoul lui Gi. Altă dată… un costum de baie. Și… ah, încă mă iau nervii când mă gândesc la ticălosul cela căruia i-a trecut prin minte să fure din gențile altora cât SolHi era la piscină. Oh, ne-a tras atunci căpitanul o chelfăneală…”

„Voi măcar aveați o șansă să scăpați vii chiar și cu urletele șefilor în urechi. Eu de exemplu trag sperieturi soră cu moartea de fiecare dată când aud apa la duș. Motivul? Mă tem să nu-i treacă prin cap să uite că-s și eu în apartament și să-mi apară în față cum a adus-o măsa pe lume.”

„Ceva ce se poate rezolva simplu,” spuse Kan, rânjind. „Părăsind apartamentul sunteți salvat și cu inima întreagă.”

DooSan îi arătă colții. „În visele tale cedez eu locul altuia.” După care pufniră ambii în râs. Urmă o lungă perioadă de tăcere , timp în care fiecare din ei se gândi la ale lui. În fața lor, firele de lavandă continuau să danseze cu vântul, făcând să se audă o plăcută melodie în jur. O muzică ce-i îndemna la visare sau meditații profunde. Chiar și așa, DooSan întrebă dintr-o dată, „Detectiv Kan, pot să am o rugăminte la dvs?”

„În legătură cu?”

„Cu Un. Aș vrea să știu cine i-a fost tată.”

Kan îl privi încurcat. „Asta pentru ce, să vă râcâie pe dinăuntru știind cine va fost cel mai mare dușman? Rival la inima lui SolHi vreau să spun, odată ce era gata să-i nască un copil.”

„Ba nu. De-s interesat de el e pentru alt motiv.”

Detectivul îl privi și mai încurcat ca înainte. Apoi spuse, „Nu-mi ziceți că-l bănuiți că ar fi de vină pentru cele întâmplate acum șapte ani.” DooSan dădu din cap că da. „Dar e nebunie. Din câte știu acela n-ar fi avut un motiv să-l ucidă pe procuror Han YuSan. El și SolHi n-aveau nimic la acea vreme.”

„Chiar și așa, Kan, citind raportul cela, ceva mă pune pe gânduri.”

„Ce anume?”

„C-a fost lovită cu bestialitate în pântece. De parcă și-ar fi dorit ca SolHi să piardă acel copil.”

Kan strâmbă din nas. „Dacă sincer, SolHi tot mi-a vorbit despre asta.”

„SolHi? Ea tot bănuiește că tatăl copilului ei ar fi fost de vină?”

„Ba nu. E din cauza unor amintiri care i-au revenit în minte în noaptea când ați salvat-o din acest depozit. Mi-a spus că și-a amintit atunci că agresorul îi tot repeta, „Copilul lui, trebuie să moară!”

„Copilul lui? Trebuie să moară?”

„Aga, sau ceva de genul. Ceva ce-mi dă acum de înțeles că s-ar putea să aveți dreptate și cele întâmplate cu SolHi să aibă cumva legătură cu tatăl copilului ei.”

„Cum rămâne cu YuSan atunci? El n-avea nimic de-a face cu copilul lui SolHi. Sunt sigur de asta, căci, de-ar fi fost copilul lui, mi-ar fi spus fără doar și poate. YuSan iubea copiii.”

„De altfel sunt sigur și eu că nu Han YuSan era tatăl acelui copil.”

„Și minunea asta?”

„Doar ceva spus tot de SolHi. Ea l-a întrebat pe Han YuSan de nu-i el tatăl copilului.”

„Ce? SolHi l-a întrebat pe fratele meu de nu-i tatăl copilului?” Kan dădu din cap că da. „Dar de ce?”

„Pentru că SolHi nu știe cine e tatăl copilului ei.” DooSan îl privi cu ochii cât cepele. „Așa e. O noapte în club… cu surprize după asta. După o beție, să știți.”

„Acum înțeleg,” spuse DooSan oarecum dezamăgit.

„Ce anume?”

„De ce m-a trimis la dracu în praznic când am întrebat-o cine e tatăl lui Un.”

„Ați avut curajul?”

„Da. Chiar dacă am regretat după asta, căci era să dorm în stradă în noaptea ceea. Dar, revenind la cerința mea. Crezi că puteți cerceta detaliul dat fără ca SolHi să afle?”

„De cercetat o să cercetez eu fără doar și poate. Da iaca asta cu „fără SolHi să afle” o să fie mai greu. De ce? Pentru că, la cum o știu pe ea și ce nas de copoi are, n-o să se lase înșelată de „cercetez eu ceva nu de nasul tău.”

„Nu și dacă SolHi nu află că cercetați ceva. Cum? Simplu: o s–o țin departe de birou.”

„Asta o să fie mai greu chiar și decât să apărați Pentagonul. O să i se pară al naibii de suspect și, chiar de-o închideți în casă, iese pe fereastră, dar tot află ce punem noi la cale. Nu, mai în siguranță pentru noi va fi acționând „ca de obicei” pe lângă ea. Asta implică prezența ei la birou.”

„Poate și aveți dreptate. Dar tot trebuie cumva s-o ținem departe de cazul lui Nam Yun Ho. De altfel nu-s singurul care crede asta. Căpitan Lee e de aceeași părere.”

„Te-ai văzut cu căpitanul?”

„Da, dimineață, înainte să ne vedem pe acoperișul Procuraturii. Mi-a zis atunci că SolHi poate fi o problemă de se implică în investigații.”

„Din cauza lui Min SinJu?”

„Așa e. Dar… de unde știți asta?”

„Pentru că „ne-am băgat și noi puțin nasul în treburile lui.” Mai bine zis eu și băieții am intrat la el în club.”

„Ați căpiat?” Șuieră DooSan printre dinți. „De vă prindea spionându-l, ajungeați mai rău decât SolHi.”

„Spune-mi ceva nou! Oricum, de n-o făceam, n-aflam despre faptul că Min SinJu, prin vărul său, Ian Hion Uk, va cercetat trecutul, căutându-vă probabil punctele slabe.”

„Când s-a întâmplat asta?”

„Înainte de moartea lui Ku SinHa. Probabil de asta și căpitan Lee tot bănuiește că moartea mamei lui SolHi nu-i deloc întâmplătoare. Și, dacă tot vorbim de Lee, să zicem că am fost eu cel care i-a sugerat idea să vă țină departe de caz. Pe ambii de altfel.”

DooSan îl străfulgeră cu privirea. „Hai că înțeleg de ce SolHi trebuie să stea departe. Dar cu mine ce ai?”

„Cu dumneavoastră?! Nimic important: doar că vreau să stați cu ochii pe SolHi, căci știm prea bine că nu-i îngeraș și n-o să stea cuminte, iar de-o să fiți implicat în investigație n-o să aveți timp pentru ea. Plus la asta: Min SinJu are pică și pe dumneavoastră. Să nu uităm accidentul cu Iun Dja Iun.”

„Asta nu-l uit, nicicând. Chiar și așa, uiți cine-i procurorul! Ai nevoie de mine dacă ceva!”

„Îl avem pe San DuSik pentru asta!”

DooSan pufni în râs. „San DuSik? Să te ajute împotriva lui Min SinJu? În veci n-o s-o facă. Mai degrabă contezi pe Iun Min Hiok.”

„E și asta o idee. Oricum, treaba dvs pe moment e s-o țineți pe SolHi departe de caz. Și cât mai departe de Min SinJu. De-i posibil, desigur.”

„Pentru asta va trebui să-mi trezesc la viață clovnul din mine.”

„Ceva ce nu cred să servească la prea multe, chiar dacă trebuie să accept c-o să-i dați mult de furcă lui SolHi după asta.”

„N-ai încredere?” Întrebă DooSan, făcându-i cu ochiul.

În acele clipe însă, stând sub jetul rece de apă, DooSan înțelese că se cam pripise susținând c-o să fie în stare s-o țină pe SolHi departe de caz. Nu că n-ar fi fost în stare s-o lege sau s-o trimită în Alaska de exemplu, ci pentru că-i era lui din ce în ce mai greu s-o știe aproape, căci… abia se mai putea abține să n-o atingă, să n-o sărute sau s-o aibă în brațe. Trebuia s-o facă însă: să se țină în frâu, căci de asta depindea siguranța ei. Mai ales, trebuia s-o apere indiferent de orice, căci nu putea să-i mai permită cuiva să-i facă rău lui SolHi.

You could be reading stolen content. Head to the original site for the genuine story.

***

Deși DooSan își pusese în gând s-o țină pe SolHi cu orice preț în casă, așa și nu-i reuși. Nu-i putu înmuia inima nici apelând la sentimente, căci îi spuse că-l dureau rănile și-ar fi avut nevoie de îngrijiri. Ba chiar se milogi pe lângă ea, spunându-i că el avuse grijă de ea c-o seară în urmă și că era rândul lui SolHi să aibă grijă de el. Drept răspuns însă, la toată milogeala lui, SolHi îi spuse scurt, „De te dor rănile, mergi la spital! Doctor nu-s!” Apoi ieși din apartament, trântind ușa în urma ei.

„Femeie fără milă,” șuieră DooSan printre dinți, așezându-se brusc pe pat. Apoi, având o criză de isterie pentru a sa nereușită, mototoli patul, după ce SolHi se chinuise minute în șir să aranjeze perfect lenjeria și pătura pe el.

DooSan nu observase însă acea nouă stranietate la ea. De-ar fi observat, că SolHi începuse în ultima vreme să urască dezordinea și se chinuia ca totul să-i stea în bună orânduire și devenea iritată de un lucru nu stătea la locul lui, ar fi forțat-o fără doar și poate să-i facă o vizită Minei. Nu ca unei prietene, ci ca pacientă, căci acel „Trebuie să fie totul perfect” era un fel de semnal de alarmă că psihicul lui SolHi nu trecea prin cea mai bună perioadă.

Spre norocul lui SolHi însă scăpase de cicălelile lui DooSan cu privire la acest aspect, al sănătății ei mintale. Nu scăpă însă de el la propriu, căci, după criza aceea de nervi, când fusese lăsat singur în apartament, DooSan fugi după ea, ajungând-o în stradă. Ba chiar o prinse și strâns de mână, trăgând-o după el spre mașină, chipurile „Dacă tot te încăpățânezi să mergi la birou, atunci mergem în doi!”

Acea nouă fațetă a lui DooSan, de a-și arăta deschis atașamentul față de ea, nu-i fu deloc pe plac lui SolHi. De aceea, cât se chinui să-și elibereze mâna, îi șuieră printre dinți, „Ce te-ai legat de mine ca boala de om sănătos?”

DooSan îi arătă colții. „Ascunzi ceva de mine cumva de nu-ți place că te urmez?”

„Da. Absolut, căci… pentru asta sunt femeie: să am secrete. Cu tine însă, pe capul meu, nici să respir nu pot liber.”

„Ai fi respirat liber de-ai fi stat acasă. Tu nu însă, încăpățânată ca un catâr, ai decis să treci peste recomandările medicului și pleci la lucru deși ar fi trebuit să te odihnești acum.”

„Tu serios acum?” Îl întrebă SolHi furioasă. „Să mă odihnesc? Eu? Când m-ai văzut tu pe mine odihnindu-mă? Nici de-ar fi venit moartea după mine n-aș fi făcut-o, darămite pentru că un anumit… ticălos a făcut ce-a făcut aseară. Un fleac.”

„Nici chiar un fleac, odată ce erai cât pe ce să te arunci pe geam.”

„Vrei să nu strigi?” Mârâi SolHi la el, apropiindu-se amenințător de DooSan. Acesta însă rămase locului, privind țintă la ea, c-o față serioasă, deși ar fi vrut să surâdă, căci îi păru „drăguț al ei comportament când era furioasă.” Nu spuse însă nimic, căci știa că putea aduce nori negri pe cerul senin. Doar continuă să privească la SolHi, care fierbea la propriu în timp ce-l privea țintă. Și, când ea îi spuse, „N-aș fi făcut-o de n-ai fi apărut la orizont,” țâțâi printre dinți:

„Acum eu sunt de vină pentru că erai cât pe ce să încerci rolul de pasăre, sărind de la etajul patru.”

„Cine altul dacă nu tu?! Eram destul de liniștită până să apari tu în camera ceea.”

„Ba-ți ieșeai tu din minți și nu erai cuminte. Cum anume? Vorbind cu fantomele. Și apropo de fantome: cu cine anume ziceai că vorbeai acolo? Cu cea a lui Steve Jobs? Îl întrebai cumva cum să devii milionară?”

„Ba nu,” răspunse SolHi calm, rânjind ciudat, reacție care-l făcu pe DooSan atent. „Puneam țara la cale cu Moartea, ca să vină să te ia de pe capul meu. Dar… de unde să am eu așa noroc? Nicicând, căci tu nu doar îngheți apele, vrăjitor ce ești, dar ai tu pact bun cu Moartea ceea de nu mai vine odată după tine.”

DooSan surâse. „De-mi dorești moartea înseamnă că ții neapărat să scapi azi de mine. Ia zi-mi: ce pui la cale? Să nu fiu prin preajmă când dai ochii cu „mâța” cumva?”

„Ai tras cu urechea?”

„Eu? Când anume? Aaa, când eram în baie și tu blestemai prin toată casa că dacă pui mâna pe mâța ceea o lași fără blană, îi scoți ochii și-i tai ghearele din carne? Dacă da, atunci recunosc: am tras nițel cu urechea.”

„Nu doar nițel de știi tot,” mârâi SolHi. După care îi întoarse spatele.

DooSan, tropoțel, se porni în urma ei. Ajungând în dreptul ei, îi puse brusc mâna în jurul gâtului, înlănțuind-o astfel ca să fie sigur că nu-i scapă din labe. Nici chiar privirea piezișă a lui SolHi nu-l convinse s-o lase liberă. De ce se convinse însă fu să-și urmeze un impuls straniu pe care-l simțise așa dintr-o dată. Care anume? S-o sărute. În plină stradă de altfel, ceva ce-o făcu pe SolHi să-l privească cu ochii cât cepele, fără să-i răspundă la sărut. După care SolHi sughiță.

„Înseamnă că avertismentul meu a funcționat,” spuse el râzând, apucând-o brusc cu palmele de obraji și privind țintă în ochii ei. După care o mai sărută odată. „Să fie cu pereche,” după cum îi spuse el.

„Tu la sigur ai căpiat!”

„Eu? Probabil că da. Oricum, sănătos la minte nu pot fi odată ce trăiesc cu tine.”

„Nimeni nu te ține alături să știi. Poți oricând să cauți „altă casă de nebuni.”

„Ba bine că nu, căci mi-i bine și aici. Așa că, scumpo: încetează a-ți mai face iluzii că scapi de mine și urmează-mă! De nu la sigur ajungem azi târziu la serviciu! Și… cine știe, pe lângă faptul că pot afla mulți că trăim împreună, asta dacă n-o să fii cuminte, ajungem și la Stare Civilă. Deci, ca să nu-mi dai „idei,” trebuie să fii cuminte. În caz contrar devii Han SolHi la sigur!”

„În visele tale,” îi șuieră SolHi printre dinți, făcând câțiva pași de lângă el. După doar doi pași, când DooSan o aburcă brusc pe umăr ca s-o ducă mai ușor spre a sa mașină parcată nu departe, înțelese în sfârșit SolHi că n-avea ea șansa să fie singură în ziua ceea. Chiar și așa tot îl „binecuvântă” ea pe DooSan cu cuvinte de bine, de parcă acel „psihopat” la care făcuse aluzie mai înainte n-ar fi fost de ajuns.

***

După „gluma proastă a lui Han DooSan,” din mijlocul drumului, când o sărutase și apoi o urcase în mașină cu forța, SolHi mai avu parte de-o surpriză neplăcută în ziua ceea. Când anume? Ajungând la birou, atunci când DooSan îi puse în față un teanc de dosare, pe care i le ceruse lui A Rim să i le pregătească din timp. Apoi, când SolHi îl străfulgeră cu privirea, mârâindu-i, „Tu chiar o cauți azi cu lumânarea,” surâse și-i spuse:

„Moartea n-o caut eu, stai fără grijă. Ce caut e să-mi fii cuminte, la birou, rezolvând cazurile astea. De nu… știi prea bine ce se poate întâmpla.” După care se aplecă ușor spre ea de parcă ar fi vrut s-o sărute. SolHi se trase brusc în spate, acoperindu-și buzele cu palmele când văzu ce avea de gând el. După care, când DooSan pufni în râs, se încruntă. El însă, deloc deranjat de furia ei, îi spuse, „Era doar o avertizare. Văd însă că nu era nevoie de ea odată ce ți-ai învățat lecția. De altfel nici nu mă miră, căci sunt bun învățător când trebuie, c-o metodă de predare fără greș de altfel.”

„Ba ți-ai pierdut tu mințile la sigur și asta după un algoritm tot bine prestabilit,” mârâi SolHi la el.

„Da, trebuie să recunosc și asta. Și, cum accept că-s psihopat și-mi place să te chinui, îți spun iaca ce: nu pleci azi de la birou până nu sortezi dosarele astea în ordine alfabetică, pe urmă în ordine numerică și apoi cronologică. Pe urmă… mă mai gândesc cum să le aranjezi.”

„Tu acum îți bați joc de mine?”

„Doar mă asigur c-o să fii ocupată pe toată ziua.” Văzând-o pe SolHi ridicându-se brusc în picioare, pregătită să-i dea o lecție pe meritate, DooSan își puse ambele palme pe umerii ei, forțând-o să stea locului. După care, aplecându-se ușor spre ea, îi șopti, „Cauți cumva cu tot dinadinsul să mai încerci odată metoda mea de „predare?” Dacă da, ți-aș sugera să te gândești de două ori, căci… scumpo, nu suntem singuri în birou! De altfel cred că poate aștepta până deseară. Dar, dacă ești nerăbdătoare, o putem încerca și aici! N-am nimic împotrivă!”

„Naiba să te ia!” Îi strigă SolHi. După care, împingându-l de lângă ea, începu a trânti dosarele pe birou.

Fericit c-o putuse „convinge,” DooSan surâse. „Așa mă gândeam și eu: că așteptăm până deseară ca să fim în doi. Romantica o să fie mai intensă astfel.”

„Absolut, căci la sigur va fi mai romantic de te las fără cap,” îi dădu SolHi în grijă, deschizând forțat un dosar. „Să-ți dau indicii de pe acum cum o să fie?”

„Nu-i nevoie. La cum te știu îmi pot imagina! Și… apropo, azi ieși din birou doar cu acordul meu! Chiar și dusul la baie îl treci în raport.”

„Asta deja e tiranie!” Strigă SolHi.

„N-ai decât să mă denunți atunci. Te anunț însă din timp c-o să-ți pierzi timpul, căci… sunt șeful, ai uitat? Pot da ordine!” După care merse de se așeză la biroul lui.

Cât timp cei doi se ciorovăiră, „uliii” biroului lor, nimeni alții decât A Rim și SuJin, îi priviră cu mare atenție. Ba chiar își tot întorceau capetele de la unul la altul de parcă ar fi urmărit o minge de ping-pong în timpul jocului. Cum nu de altfel când acel „Romantică deseară” sunase destul de tentant. A Rim chiar, ca să fie sigură că înțelese bine bârfa, își trase dintr-o dată scaunul mai aproape de SuJin, întrebându-l, „Ce-i cu ăștia doi? Romantică pe timpul zilei?”

SuJin îi arătă colții, căci era cu adevărat nervos. Asta din cauza lui DooSan, care-l făcuse gelos în ziua aceea. După comentariul lui A Rim însă își îndreptă furia asupra ei, mârâindu-i printre dinți, „Să-ți vezi de viața ta mai întâi n-ai de gând? De nu rămâi fată bătrână!”

„Iar tu bădăran ai fost bădăran ai să rămâi!” O remarcă care îl scoase pe SuJin din sărite, căci îi dădu un picior scaunului pe care ședea A Rim. Nu cu forță ca să-l răstoarne: doar cât s-o întoarcă la locul ei. Apoi, furios, își puse căștile, dând muzica la volum maxim, în timp ce tapa cu viteza luminii raportul cela pe care i-l ceruse DooSan de cum apăruse în birou.

De altfel, de cum intrase în birou, DooSan știuse cum să se răzbune pe SuJin pentru toate acele dăți când suferise cu „Nuna mea cea frumoasă.” Și, de cum îl văzu pe tânăr furibund, înțelese că-i reușise șiretlicul. De asta și tot râdea în barbă, aruncându-i câte o ocheadă lui SuJin, din când în când.

***

„Se poate să-mi spui și mie ce căutăm noi aici?” Întrebă inspector Yu, încruntându-se ușor, căci mănușile celea de latex, pe care tot încerca să și le pună de câteva minute, nu-i intrau și pace.

Se afla în acele clipe împreună cu Kan, în clubul din care dispăruse SolHi în acea noapte. Club care era gol în acele clipe, deși, doar c-o seară în urmă, fusese plin ochi, căci avuseră destul de furcă până îi interogaseră pe toți clienții. În acel moment însă nu doar bătea vântul în local, dar părea și curat lună, de parcă cei cu „curățenia” umblaseră c-o lupă după ei, să se asigure că nici un praf n-o să fie găsit acolo. Din această cauză și era Kan țâfnos nevoie mare, de șuieră într-un final printre dinți, „Zombi. Doar că părem noi a fi unii până la urmă.”

„Drăguț ca întotdeauna,” mârâi Yu. Pe bună dreptate fu iritat inspectorul, căci, de când intrară în clubul cela, Kan nu făcuse decât să bombăne întruna. Ba mai mult, îl irita să nu știe ce anume căutau, de parcă l-ar fi pedepsit pentru rea purtare și-l puseseră să caute acul în carul cu fân. Plus la asta, era sărmanul de el obosit ca vai de el. Dar, în loc să meargă la somn, lângă nevastă, Kan îl aduse acolo și-l puse la treabă, exact cum îl pusese Yu pe acela la muncă c-o seară în urmă. De asta și-l întrebă pe detectiv, „Sau te răzbuni acuma?”

„Pentru ce?” Întrebă detectivul, confuz.

„Pentru seara romantică cu doamna Oh pe care te-am făcut s-o pierzi ieri când te-am ținut lipit de birou, căutând fantome într-un teanc enorm de dosare.” Apoi, jucăuș, îi atinse delicat obrazul lui Kan, de-l făcu pe acela să sară ca ars.

„Ai căpiat cumva la bătrânețe?” Îi șuieră Kan printre dinți, văzându-l pe inspector surâzând. „Așa se pare, de-ai ajuns să schimbi taberele la vârsta asta.”

„Vorbea cel care încearcă să-i fure bărbatul lui Ian SolHi!”

„Eu? Când asta?” Întrebă Kan furibund.

„Dimineață. Sau ce, crezi că nu va observat nimeni plecând în doi? Ba bine că v-am observat. Ba chiar păreați așa de romantici. Mai nu vă țineați de mânuță.”

„Tu la sigur ai căpiat. Altfel nu-mi explic cum poți delira ziua în amiaza mare.” Yu pufni în râs. „Ți-i a râde acuma?”

„Doar n-oi plânge?! Mai ales, te asigur că nu delirez, căci văd cât de intensă e dragostea dintre tine și procuror Han. Una cu năbădăi de altfel de ți-a lăsat urme atât de frumoase pe mutră. Ia zi, a fost de la prea dulce mângâiere?”

„Pe dracu!” Sâsâi Kan. „Doar… să zicem c-am avut o discuție mai intensă.”

„Apoi la asta mă referisem și eu: o mângâiere mai intensă.”

„Nu bate câmpii, ok?! A fost discuție, nu ceea ce mintea ta bolnavă își poate imagina.”

„Aha! Și, ia zi-mi: SolHi știe despre asta?”

„Despre ce anume?”

„Că încerci să-i iei locul lângă Han DooSan?”

Kan se pocni cu palma peste frunte. „Am zis eu că caprele bătrâne, cele de teapa ta, la bătrânețe își pierd mințile. Altfel nu-mi explic cum ai ajuns să îndrugi astfel de prostii. Eu și procuror Han? Da nici într-o mie de ani și nici de-o fi să ardă lumea. Mai bine mă fac călugăr. Doar ți-am zis de asta dimineață, nu?”

„Da, mi-ai zis tu, dar n-am prea crezut eu. Ți-am zis doar că ești „iubăreț din fire.” Iaca și-am avut dreptate: de la atâtea mângâieri dulci ți s-au umflat fălcile. Dragoste cu năbădăi nu alta!”

„Vrei să te apuci odată de căutat?” Îi șuieră într-un final Kan printre dinți. „Sau e mai vesel să-ți bați joc de mine?”

„N-o să neg asta. Chiar mi-e bine când văd că arzi tot, baby. Iar ce ține de muncă… mi-o fac eu, stai fără grijă, căci dacă n-o fac eu, pe tine nu contăm! La fel ca și pe procuror Han, care-i cu capul în nori în ultima vreme. Ceva ce mă preocupa de altfel, căci nu puteam înțelege defel ce muscă îl pișcase. Acum am înțeles: era pentru că „plutea dragostea în aer.”

Tot mergând prin camera ceea și dând din limbă aiurea, ca să-l zădăre pe Kan, Yu nu atrase prea multă atenție celor din jur. Mai ales nu atrase atenție pe ce punea mâna sau de ce se sprijinea cât verifica pe ici pe colo. Din această cauză și se duse într-un final peste cap, rostogolindu-se pe scări după asta, când, atât de brusc că Kan făcu ochii cât cepele se deschise o ușă în perete, iar Yu se văzu pe sine gogoașa din poveste.

Această turnură de situație îl lăsă pe sărmanul Kan cu gura căscată. Nu stătu locului pentru multă vreme însă, ci fugi spre „ușa” deschisă în perete, mijindu-și mai apoi ochii ca să vadă ceva prin întunericul gros, care putea fi tăiat cu cuțitul. Ba chiar se puse Kan și în pirostrii gândind c-o să vadă ceva astfel. De unde însă?! Nu vedea nimic acolo. Doar un geamăt se auzi la început, ce-l făcu să întrebe cu jumătate de gură, „Ești bine?” Neprimind un răspuns, îi veni geniala idee să aprindă lanterna de la telefon să se folosească de ea ca să vadă ceva.

Căzu însă pe spate, cu tot cu telefon, în clipa în care o momâie apăru în fața lui. Nimeni altul decât Yu: cu părul vâlvoi, cu nasul spart și până și părul de pe mâini i se ridicase nițel ca blana la animale înainte de luptă. O imagine a inspectorului care îl făcu pe Kan să murmure îngrozit, „Cea cu coasa!”

Strigă Kan asta nu în glumă, ci pentru că chiar se speriase, căci nu în fiecare zi vedea o astfel de arătare. Yu însă, calm de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, își trecu mai întâi mâinile prin păr să și-l aranjeze și să păstreze aparențele, după care își aranjă hainele. Într-un final își îndesă colțul batistei în nas, pe care o scoase frumos împăturită din buzunar, și-i spuse lui Kan, „Să mergem!”

„Unde?” Fu întrebarea prostească a lui Kan, pe care îl strângea în spate nu-și de ce.

Yu o trânti dintr-o dată, „În lumea de dincolo!” Răspuns care îl făcu pe Kan să înghită în sec. Văzând că acela mai nu făcuse un infarct, Yu rânji și-i spuse, „În subsol, omule, căci SolHi a avut dreptate: e unul jos. Cel căutat de noi, nu?”

Kan dădu din cap că da. După care îi dădu telefonul său inspectorului când văzu că acela încercase în zadar să pornească telefonul lui. După care, după ce Yu înșfăcă telefonul lui, detectivul se ridică de jos și-o luă tropoțica în urma inspectorului, căci se cam temea să rămână în urmă și mai ales să coboare scările celea pe întuneric. Nu că s-ar fi temut de cea cu coasa, ci ca să n-ajungă și el în pielea lui Yu: îi ajungeau rănile făcute de DooSan în dimineața ceea. Chiar n-avea nevoie de altele noi.

De aceea și fu Kan cu băgare de seamă când coborî scările celea. Ba chiar făcu și-o cruce largă în timp ce se auzea bolborosit de el, „Doamne, miruiește-mă! Miluiește-mă Doamne! Apără și Păzește!” de parcă Cel de Sus n-avea altă treabă decât să-l păzească pe el să nu-și năsădească fundul. Într-un final, auzindu-l pe Yu strigându-i de jos, „Vii azi?” începu a coborî treptele celea, una câte una de parcă le-ar fi numărat.

***

„Aici nu-s decât șoareci și lumea de dincolo,” bombăni Yu, scoțându-și marginile batistei din nas, pe care-o smuci brusc, căci se înfuriase și mai tare negăsind nimic acolo. Nici chiar în separeul unde SolHi le spusese c-o văzuse pe acea tânără nu găsiră urme: nici măcar de sânge, căci avuseseră alții grijă să fie tot spălat și curățat cum trebuie.

Kan rânji ciudat. „Asta pentru c-au știut.”

„Ce anume?”

„C-o să ajungem în cele din urmă aici. De aceea, cât noi am lucrat sus, căutând dovezi, au avut ei grijă să le facă pe cele de aici să dispară.”

„Dar totuși… poate le-a scăpat ceva.”

„Puțin probabil. Ăștia-s profesioniști, nu ca cei de la „Soarele de Noapte.”

„Crezi?”

„Sunt sigur, nu doar cred,” spuse Kan țâfnos, ridicându-se în picioare și privind în jur, după ce stătuse în pirostrii până atunci, privind lumea de jos. „De altfel mi se pare nu întâmplător c-am găsit-o pe Lee Da Hi, chiar dacă la tomberon.”

„Ne-au dat-o” ca să-l facă pe Nam Yun Ho țap ispășitor,” spuse Yu, strâmbând din nas. „De altfel, am auzit că căpitan Lee îl interoghează în aceste clipe și are de gând să scoată tot ce se poate de la el, inclusiv violul și moartea acelei tinere.”

„Și nu mă îndoiesc c-o să-i reușească. Numai că nu-și de ce cred că acea tânără n-a murit de mâna lui Nam Yun Ho.”

„Nu? Atunci?”

„O să vedem după autopsie. Cred totuși că o supradoză a ucis-o și nu rănile provocate de lovituri. Dar… chiar și așa, Nam Yun Ho n-o să scape basma curată, căci faptul că a lovit-o cu bestialitate pe victimă e un fapt clar. Plus la asta, rămân cele făcute lui SolHi.”

„Apropo de SolHi: cum e?”

„E bine. Cel puțin asta încearcă să arate lumii. O să aibă procuror Han grijă de ea. Și… nici o vorbă despre faptul că am găsit subsolul ăsta, că-ți rup și gâtul pe lângă nasul cela! N-am de gând să intre aici și să retrăiască iar totul. A fost destul ce i s-a întâmplat aseară.”

„Te referi la faptul că era cât pe ce să se arunce pe geamul motelului?”

„Asta de unde-o mai știi?! Aaa, feciorașul tău iubit te-a pus la curent se pare.”

„Cine altul?! De fapt procuror Han a fost cel care i-a spus și l-a rugat să aibă grijă să „adune” toate dovezile care ar fi putut-o implica pe SolHi în Dumnezeu știe ce, căci sunt alții buni la a o băga în probleme.”

„Dacă te referi la San DuSik, uită! Are alte treburi acum!”

„Altele? Cum ar fi?”

„Să-și flușture codița pe lângă Procurorul General. Caută un locușor la cald.”

„În Procuratura de Est?”

„Așa se pare. Numai că acolo au asignat deja pe altcineva. Pe procuror Ko Man Shik.”

„Șacalul cela?”

„Da, anume el. De altfel mi se pare mie o idee bună că l-au angajat anume pe el.”

„Și mie. Cel puțin e un tip cu obraz subțire și-și face bine treaba. Și nici nu-i corupt. Cel puțin știu că era așa. Nu l-am văzut de când a murit Han YuSan.”

„Apropo de Han YuSan,” bombăni Kan, vrând să nu piardă momentul oportun, „știi dacă avea vreo iubită în acea perioadă?”

„Asta de unde ar fi trebuit s-o știu?! Nu-i eram dădacă. Dacă și a avut, nu era să ne spună nouă despre asta. Nu după ce s-a întâmplat cu fosta lui.”

„Cu fosta?”

„Mmm! De altfel e tot procuror. Și… din câte am auzit, domnișoara în cauză era de fapt îndrăgostită de Han DooSan și nu de fratele acestuia. De asta se pare că au și anulat nunta.”

„Ce?” Zbieră Kan. „Han DooSan s-a băgat la iubita fratelui?”

„Nici chiar așa! Și… nu zbiera că sperii șoarecii,” îl înțepă Yu. „Din câte știu, procuror Han nu i-a răspuns niciodată reciproc „logodnicei” fratelui. Ba mai mult: a încercat s-o facă să se răzgândească. Numai că aceea a încercat marea cu degetul și, crezând că-l poate câștiga astfel, s-a băgat în patul lui. Nu știu până unde s-a ajuns în noaptea ceea. Cert e că procuror Yun Marie, mama celor doi, a dat peste ei, iar după asta procuror Han YuSan și-a anulat nunta.”

„Hul! Asta la sigur SolHi nu trebuie s-o știe! Altfel… îi rupe picioarele lui Han DooSan.”

„Iar nouă limba! Să nu uităm că urăște tot ce ține de procuror Han.”

„Depinde de sensul cuvântului ăstuia „îl urăște.” Yu îl privi pe sub sprâncene. „Ce acuma?” Îl întrebă Kan mirat.

„Ce naiba pui la cale?”

„Eu?”

„Tu! Și nu știu de ce am impresia că procuror Han e și el implicat în asta. Așa că… dacă nu vrei să mă duc fuguța și să-i „șoptesc” lui SolHi despre ale voastre „planuri,” ai face bine să-mi spui despre ce-i vorba.”

„Copoi bătrân!” Îi șuieră Kan printre dinți. „Nimic nu-ți scapă!” Și-i întoarse spatele.

Yu rânji fericit: încă odată își atinsese scopul. Se opri însă brusc, văzându-l pe Kan întorcându-se pe călcâie și venind direct spre el. Crezuse sărmanul c-o să simtă mângâieri dulci pe piele din cauza celor spuse. Kan însă trecu pe alături. Și, în locul lui Yu, capul unui ursuleț de pluș, uitat acolo din întâmplare, fu înșfăcat de detectiv cu putere de parcă ar fi avut un rival în labe și nu un simplu „animăluț de companie.”

Astfel, strângând cu putere materialul ursulețului în mâini, Kan îl privi țintă în ochi. Mai bine zis privi țintă la ochiul stâng al acestuia, care clipea abia vizibil, semn că era „viu.” Ceva ce-l făcu pe Kan să mârâie, „Vasăzică ești cu ochii pe noi, câine! Nu, fie pe a ta! Pe moment scapi basma curată. Dar, de pun laba pe tine, rămâi și tu fără cap și-ți scot ochii ca ăstuia.” Apoi, ca să-și scoată furia pentru toate câte i se întâmplaseră în ziua aceea, Kan rupse capul mascotei, pe care-l călcă în picioare, doar să se asigure că cel ce-i pândea din spatele camerei înțelegea mesajul pe care el voia să-l transmită, „Fii cu ochii în patru, frate! Ori… o pățești!”

***

Văzând imaginea cu Kan pe ecranul telefonului mobil și mai ales auzind ce spusese acela, SinJu surâse. Exact în clipa în care dispăru semnalul, semn că camera din interiorul ursulețului fusese făcută praf. Apoi, lăsându-se pe spate și făcându-se comod, în timp ce inspiră adânc fumul de țigară din ICOS-ul pe care tocmai îl fuma, SinJu se simți fericit. Cum nu de altfel?! Reușise încă odată să scape basma curată și să-și șteargă urmele.

„Chiar și așa nu pot nega că-s buni la ce fac,” murmură el dintr-o dată. „Ai dracului copoi: nu le scapă nimic în ultima vreme. Nici chiar gaura de șarpe!”

„Cer scuze!” Murmură șoferul, în glasul căruia se simți vina.

„Pentru ce?”

„Pentru că a fost vina noastră. Mai bine zis a lui Nam Yun Ho, căci anume el a scos-o pe detectiv Ian din club prin acel subsol. A crezut că astfel o să se facă nevăzut. Ce n-a luat în considerare a fost că Ian SolHi o să supraviețuiască și-o să le spună și altora despre el.”

SinJu strâmbă din nas auzind astfel de cuvinte. Era chiar furios că din cauza unui prost altă afacere i se dusese de râpă. Chiar și așa, se simțea liniștit, căci se gândise, chiar dacă pentru scurtă vreme, că avea un guzgan infiltrat în grupare și de asta tot afla poliția despre afacerile lui. „E bine totuși!”

„Ce anume?”

„Faptul că nu ne-au descoperit din altă cauză. Ce ține de Nam Yun Ho: o să plătească la sigur pentru trădare pe urmă.”

„Asta e de la sine înțeles. Numai că nu înțeleg cum anume să-l facem să plătească. Din câte mi-a spus Ian Hion Uk, n-o să stea cuminte de nu-l scoatem de acolo și cât mai curând posibil, căci amenință să spună și altora ce știe. De face asta chiar ne bagă în probleme.”

„Nu chiar,” răspunse SinJu calm. „Doar nu-i primul care ne amenință.”

„Atunci, ce sugerați să facem?”

„Doar… cumpără-i același bilet ca și șoferului de camion. O merită, odată ce-a fost el cel care ne-a ajutat să scăpăm de Iun Dja Iun.”

„Cu tot respectul, domnule Min: consider asta riscat. De mor la fel atunci dăm cuiva de bănuit.”

„Mie însă mi se pare genială idea, căci… cu cât par lucrurile mai simple cu atât sunt mai complicate ele. Ca în jocul…”

„…de vrei să ascunzi ceva și să nu fie găsit, ascunde-l la vedere!”

„Exact. Așa că, ca să avem noi libertatea să ne mișcăm și să facem ce vrem, dă-le polițiștilor un os de ros! Între timp, ocupă-te de cealaltă treabă! Aia chiar e urgentă!”

„Înțeles!” Murmură șoferul, plecându-și ușor capul. După care porni motorul și plecară în grabă, părăsind parcarea clubului lui Min SinJu. Unde anume? Destinație necunoscută.