Plecând din casa lui DooSan, după ce simțise că acel sărut o bulversase complet, SolHi colindă îndelung străzile Seulului. Le colindă de fapt o zi întreagă, fără să-i pese de ea sau de lumea care o privea pieziș când trecea pe lângă ea. De altfel nici n-avea de ce să-i pese de alții când în sufletul ei era furtună. O furtună mare stârnită într-un moment romantic cum putea fi considerat cel dintre ea și Han DooSan, din acea dimineață, cu un sărut fugar pe grumazul alb și apoi cu unul fierbinte pe buze. Un sărut care o făcea să se întrebe „De ce?”

Acea întrebare i se rotise în cap întreaga zi de altfel. Ca multe alte întrebări de fapt, căci chiar nu putea înțelege ea ce era în capul lui DooSan, care de atâtea ori jurase s-o omoare și astfel să-și răzbune fratele, ca mai apoi, așa, pe neprins de veste, s-o sărute prelung și s-o strângă la piept de parcă SolHi ar fi fost a lui mare comoară.

„Ori poate e a lui tactică de-a se răzbuna pe mine?” Se întrebase SolHi cât colindase pe străzi. „Se joacă cu mine ca mai apoi, când o obține ceea ce-și dorește sau se va plictisi, să-mi spună că nu-i mai pasă și apoi să plece. Cred că asta e, căci altă explicație pentru a noastră nebunie nu găsesc. La fel pentru această inimă care bate ca nebuna în piept pentru un imposibil.”

Și chiar era un imposibil al ei gând, căci știa prea bine că are interzis la iubire. „În special cu Han DooSan,” își tot spunea ea, căci „Cum aș putea să-l iubesc știind că a pierdut un frate datorită mie? Cum aș putea să-l strâng în brațe și să-i spun că-mi pasă când de fapt sunt cea care l-a făcut în trecut să sufere atât de mult? Nu, mai bine ar fi să plece și să mă uite. Să mă urască mai bine decât să mă strângă în brațe și să mă facă să vibrez, căci Oh, Doamne, e atât de grea această pedeapsă cu numele de iubire. O pedeapsă pe care Han DooSan pare să mi-o arunce pe umeri.”

„Ce dacă totuși nu-i pedeapsă, ci doar salvarea?” Își surprinse ea un gând dintr-o dată. Asta o făcuse să se oprească chiar în mijlocul străzii și să privească tâmp în față minute în șir. Văzu astfel trecătorii „alergând” prin fața ochilor ei și al mașinilor zgomot trecând în viteză pe lângă ea. Ei însă părea să nu-i pese de nimic. La fel părea să fie absentă într-o lume nebună, căci… „Care salvare când e atâta durere în ale noastre suflete? Care iubire când ar trebui ca cineva să plătească pentru o moarte în doi? Care sărut când ar trebui o armă să mă sfâșie pe dinăuntru pentru tot ceea ce se presupune că am făcut?”

Acele gânduri însă, fără noimă în mare parte, o făceau să se simtă nu doar confuză, ci și să vrea să dispară complet din astă lume. „Da, să dispar și să încetez a mă teme că îndrăgostindu-mă iar pot pierde din nou în fața sorții. Mai ales că-l pot pierde astfel pe cel pe care pot ajunge să-l iubesc mai presus decât propria viață.”

Și da, voia să fugă. Să se ascundă de lume și de acele fantome care o chinuiau pe dinăuntru. Acele fantome care ajunseră într-un final să fie acei călăi de care SolHi se temea cel mai mult. Călăii care-i strigau mereu în urechea interioară, „Tu nu meriți iubire. La fel nu meriți să iubești. Doar ură… asta e ceea ce meriți. Nimic mai mult.”

„Dar de ce?” Întreba mereu a ei inimă frântă. Și, ca de fiecare dată când SolHi își punea astfel de întrebări, se așeza pe o bancă, în parc sau altundeva, și stătea astfel ore în șir până n-o prindea noaptea sau nu se trezea din acel coșmar cu ochii deschiși.

În acea zi, după întrebarea „De ce?” La care găsi un răspuns plauzibil doar în „Pentru că e el,” SolHi petrecu ore în șir pe o bancă în parc. Stătu aplecată de spate, cu coatele sprijinite de genunchi și cu capul prins în mâini în timp ce ochii îi jucau în lacrimi. Și da, plângea, cu lacrimi mute, în felul ei, căci mai găsi un răspuns la acea întrebare „De ce?” Un răspuns care era atât de simplu, dar atât de înțeles, „Pentru că te temi, SolHi. Te temi de oameni, de iubire și chiar de tine. Din această cauză și nu meriți iubirea. Iaca de ce.”

Abia atunci, când înțelese pentru a nu știu câta oară acest crud adevăr, SolHi își ridică privirea și se uită în jur. Văzu astfel că era deja noapte. La fel văzu că aproape nimeni nu era în acel parc. Asta însă n-o deranjă. Din contră îi plăcu acea liniște, care o făcea să simtă anxietatea în piept scăzând în intensitate.

Apoi, când se simți stăpână pe sine iar, oftă prelung. Și acel oftat era datorat fără doar și poate gândului că „Iar m-am dat de gol în fața lui Han DooSan. Ca o proastă, căci, SolHi, cum e posibil să tremuri astfel din cauza unui sărut? Cum îi posibil să te lipești de pieptul lui, visând la mai mult? Cum e posibil să uiți că trebuie să te împotrivești sentimentelor tale și să fugi cât mai departe de el, căci, fiindu-i alături, nu-l faci decât să sufere mai mult ca oricând?”

Dar totuși, chiar dacă se certa pe sine cu astfel de cuvinte, simțea atât de plăcut în suflet acel parfum al sentimentelor iubirii. Un parfum care o învăluia ori de câte ori îi simțea aroma și care îi dădea încredere că poate mâine va fi soare din nou. Un soare care ar fi încălzit-o pe dinăuntru și i-ar fi dat șansa să fie iar fericită. Fie și pentru scurtă vreme, dar fericită în brațele… Lui.

„Și totuși nu, SolHi,” își spuse ea în cele din urmă. După care se ridică de pe banca din parc și se îndepărtă cu pași lenți de acel loc. „Nu poți să visezi la un astfel de viitor. Chiar dacă simți că Han DooSan nu ți-i indiferent și că poate că și el simte la fel pentru tine. Ceea ce trebuie să faci e să ucizi aceste sentimente. Să le faci să dispară până nu e prea târziu. În caz contrar… un alt suflet poate să moară iar… din cauza ta și-a încăpățânării tale.”

Cum să facă acele sentimente să dispară, nu era sigură. La fel nu era sigură cum să-l facă pe DooSan să se îndepărteze de ea. Tot ce știa era că „El trebuie să mă urască. Doar astfel își va schimba atitudinea față de mine și voi simți c-am plătit cumva pentru moartea lui Han YuSan.” Un gând care o făcea să realizeze că-i crudă față de sine. Că-i lașă fugind de iubire. Dar era mai bine așa, căci astfel se asigura că el nu va sfârși așa cum a sfârșit și Iun Dja Iun, cel care plătise cu viața, protejând-o pe ea.

***

După o lungă zi petrecută colindând străzile orașului, SolHi se hotărî în sfârșit să se întoarcă acasă. Gândi că astfel va putea să facă un duș fierbinte, iar după ce se va băga în pat și va dormi o noapte întreagă ale ei gânduri încurcate s-or descâlci, iar ea va fi din nou capabilă să aibă încredere în sine.

Numai că… oh, acea zi părea să fie încărcată de surprize, căci imediat ce urcă scările și ajunse la etajul ei, îl văzu ca prin vis pe Han DooSan așteptând în fața ușii apartamentului ei. „Ce mama naibii?” Gândi SolHi, văzându-l stând acolo. „Credeam că plecând dimineață i-am dat de înțeles că ale noastre drumuri se despart. El însă iar e aici. De ce?” Gânduri și întrebări care o făcură iar să se încrunte. Mai ales când văzu câte geamantane aduse DooSan cu el. De altfel stătea cocoțat pe unul în acele clipe, privind-o cu un zâmbet până la urechi.

Ba chiar îi și strigă fericit, „Ooo, colega, în sfârșit! Credeam că azi n-o să dormi acasă, iar eu o să fiu nevoit să petrec întreaga noapte lângă ușă. Dar… ce bine că n-a fost așa și că ești aici.” Cuvinte care o făcură pe SolHi să se oprească locului și să-l privească ca un câine care a dat cu ochii de pisica dușmană.

„Nimeni nu te-a pus să vii aici,” mârâi ea pentru sine în cele din urmă, văzând că DooSan continua să rânjească.

El însă, deloc deranjat de-a ei mină acră, îi strigă iar, „Nu, colega, haide odată! Nu sta locului că cu adevărat am înțepenit stând pe geamantanul ăsta. Și știi doar că în cazul meu e ceva contraindicat de medic și că ar trebui să stau confortabil, pe o sofa, la cald și cu ceva de ros în mână.”

„Și? Cu ce-s eu de vină?” I-o întoarse SolHi sec. „Te-am lăsat doar într-un loc cald și comod. Tu însă ai decis singur să vii aici. Așa că… dispari odată!” Șuieră ea într-un final printre dinți. Dar chiar de spuse astfel de cuvinte, tot se apropie de ușă și formă condul.

Tresări însă și rămase cu mâna „înghețată” în aer când DooSan îi șopti la ureche, „Pentru că mi-a fost dor.” Dar, când realiză că era patetică tresărind la astfel de cuvinte, îl privi iar chiorâș. „Nu mint eu,” spuse DooSan dintr-o dată, de parcă s-ar fi justificat. „E purul adevăr.”

„Iar eu îs Peter Pan,” mârâi SolHi, trăgând de mâner pentru a deschide ușa. „Cel care crede tot ce i se spune.”

„Asta deja n-o mai știu, că nu-s familiarizat eu cu poveștile. Totuși am zis că dacă tot e necesar să lămurim anumite lucruri, să fiu sincer. Până la urmă relațiile se construiesc pe adevăr, nu?”

„Relațiile?” Șuieră iar SolHi printre dinți. „A cui mă rog?”

„A noastră a cui?! Sau ce… crezi că degeaba am venit până la ușa ta și-am așteptat atâta să vii?”

„Puteai și să intri. Nimeni nu te-a forțat să stai sub ușă. Până la urmă codul tu l-ai pus și nu l-a schimbat nimeni.”

„Ceva de care eram eu conștient. Numai că…”

„Numai că…?”

„Nu puteam eu da buzna în casă străină fără ca stăpâna să fie prezentă. Nu de alta, dar cum m-ai amenințat în propria casă că-mi rupi și celelalte membre plus gâtul… m-am gândit să nu risc,” șopti DooSan, tot un zâmbet. SolHi rânji brusc. Ceva ce-l puse pe DooSan în gardă. „Ce acum?” Întrebă el cu glas inocent.

„Mă gândeam la cât de bun ești tu la a da idei altora. Mai ales la faptul că ești inocent venind aici deși știai prea bine la ce să te aștepți de la mine. Sau ce… crezi că fiind aici o să mă împiedice să-mi duc la capăt amenințările?”

„Nu… la asta nu m-am gândit eu. Și știi de ce?”

„Suprinde-mă!”

„Pentru că n-ai tu curajul să mă omori. Nu pe mine, căci eu…” Sări însă brusc într-o parte când SolHi, care simți că o apucă nebunia după astfel de cuvinte, înșfăcă mânerul geamantanului și-l trase după ea în cameră. Ba chiar fu cât pe ce să treacă cu roata peste piciorul rănit al lui DooSan. De asta și sărise sărmanul ca ars de se dădu din calea ei. Dar totuși fu ceva care-l făcu să rânjească într-un final, fericit că… triumfase. Dar, ca s-o zădăre, îi strigă iar, „Alta în locul tău s-ar fi bucurat că i-a venit bărbatul acasă. Dar tu…”

Se trase iar sărmanul brusc în spate când capul lui SolHi apăru în cadrul ușii, după ce ea se întoarse după un alt geamantan, „Nu-s alta. De aceea și nu mă bucur eu că ești aici. Plus la asta… n-am eu bărbat să-l aștept acasă.”

„Dar eu cine-s atunci?” Întrebă DooSan, încruntându-se ușor.

„Un… parazit?”

„Ia, Ian SolHi! Mai multă stimă te rog, căci eu…”

„Am spus doar adevărul. Astfel se numesc cei cărora le place să trăiască pe spatele unei femei. Sau ce, greșesc cumva gândind astfel despre tine?”

„Absolut, căci știi prea bine de ce-s eu aici.”

„Ba nu știu eu nimic,” mârâi ea, înșfăcând celelalte două geamantane de lângă ușă, pe care le trase cât de curând după ea.

„Aș putea să expic,” îi strigă DooSan din urmă, cât apucă cârjele sprijinite de perete.

„De parcă m-ar interesa explicațiile tale,” se auzi vocea lui SolHi din baie de data asta, căci după ce lăsase geamantanele în mijlocul camerei se duse în baie doar ca să încerce cumva să se calmeze, căci, revăzându-l pe DooSan, acea anxietate de mai înainte și mai ales acel sentiment al dorului pe care-l simțise după acel sărut de dimineață reveniră cu și mai mare forță decât înainte.

„Nu înțeleg însă de ce,” bolmoji DooSan, apropiindu-se într-un final de pat și lăsându-se să „cadă” pe el, făcând o mutră acră când resimți durere. „Încercam doar să fiu amabil și bine educat.” Ale lui cuvinte o făcură pe SolHi să pufnească în râs. De altfel răsuna întreaga cameră de baie din cauza râsului ei. A ei veselie îl făcu pe DooSan să se încrunte, „Am zis ceva comic?”

„Absolut,” răspunse SolHi încă fiind în baie. „Căci sunt familiarizată deja cu „buna ta creștere.”

„Să știi că te aud.”

„Nici n-am spus-o în șoaptă,” spuse SolHi oarecum ironic, apărând în cadrul ușii. „Dacă e nevoie pot și s-o repet.”

„Nu-i nevoie,” se bosumflă DooSan nițel, privind în altă parte. „De ce-i nevoie însă e de ajutorul tău.”

SolHi se încruntă. Dar, chiar dacă n-ar fi vrut ea să știe la ce fel de ajutor se referise DooSan, tot întrebă, „Care anume?”

„Să-mi aduci puținele lucruri rămase în mașină, căci eu… nu le-am putut aduce singur.” După care rânji, cerșind astfel mila și ajutorul ei.

Și-i reuși de altfel, căci SolHi îi întoarse cât de curând spatele, murmurând, „Mereu faci asta. Ceva ce urăsc a naibii de mult.”

„Eu însă iubesc asta,” spuse el după ce ușa se închise cu zgomot în urma lui SolHi. „Cum altfel să simt că-ți pasă totuși de mine? Doar… trișând.”

***

„Ia, Han DooSan, ți s-a urât cumva cu viața?” Strigă SolHi după ce mai bine de jumătate de oră cără „puținele lucruri” pe care DooSan le lăsase în mașină: geamantane, teancuri de cărți și alte nimicuri. „De acestea îs doar „câteva” lucruri atunci eu îs hipopotam. Sau ce… te-ai hotărât cumva să-mi invadezi casa mai ceva ca lăcustele?”

„Ba nu,” răspunse DooSan pe un ton nevinovat, prefăcându-se intimidat de strigătele ei. „Doar… necesarul!” Dar chiar dacă era el sigur că SolHi n-o să-l atace, tot se trase un pic în spate, căci până la urmă nu prea știa-i la ce să te aștepți de la Ian SolHi când era furioasă. „Și nici nu-s chiar atât de multe. Nu exagera!”

„Da, desigur nu-s multe: doar trei sferturi din apartament mi-au ocupat „puținele” tale lucruri. Și chiar nu înțeleg cu ce ți-am greșit de ai cărat aici tot ce ai în al tău apartament, care-i de 50 de ori mai mare ca al meu. Sau… îl vrei și pe ăsta deja?”

„Cea care exagerează deja ești tu, căci n-am venit aici ca să invadez casa nimănui.”

„Atunci? De ce ești aici mă rog?”

„Mă plictiseam,” o trânti DooSan pe nepusă masă. Un răspuns care o făcu pe SolHi să-l privească țintă. A ei privire însă îl făcu pe DooSan să se tragă iar în spate, căci când SolHi îl privea astfel a lui spinare simțea o „dulce” mângâiere la sigur. De aceea și îndrăzni el să întrebe într-un final, „SolHi, se întâmplă ceva?”

Deveni însă și mai atent când SolHi trase brusc aer în piept ca să se calmeze. Apoi, cu glas tremurat, îi spuse, „Ai fi putut angaja pe cineva să te distreze sau să te duci la circ de te plictiseai. De ce să vii până aici doar pentru asta?”

„Pentru că aici am clovnul meu personal?” Spuse DooSan, surâzând. „De aceea m-am gândit că n-am de ce cheltui bani când tu…,” tăcu brusc când o pernă zburătoare îi nimeri în brațe. După care ea îi întoarse brusc spatele și se îndreptă spre ușă. „Încotro?” Strigă DooSan, oarecum mirat că se terminase totul atât de repede, când crezuse că după astfel de cuvinte la sigur rămâne fără cap.

„La circ!” Îi strigă SolHi înainte să iasă pe ușă. „Poate așa scap de tine!”

„Măcar hrănește-mă înainte de-a te angaja acolo!” Continuă DooSan s-o provoace. Răspuns însă așa și nu primi. Dar… răsuflă totuși ușurat, căci chiar scăpase ieftin după acea „ceartă,” deși mâncase răbdări prăjite în seara aceea.

***

La cam jumătate de oră după ce SolHi plecase din apartament, furioasă la culme, DooSan se apropie în sfârșit de ușă și-o deschise, crezând că ea era undeva pe aproape, așteptând să se calmeze. Dar… surpriză: pe hol nu era nimeni. De aceea și se încruntă DooSan, „Chiar a plecat? Fără să-i pese de mine? Femeie fără inimă ce e!” După care trânti ușa și se întoarse de se culcă pe canapea.

Nu se calmă însă. Din contră: se simți agitat. La fel simțea și-o oarecare vină față de ea, căci înțelegea și el prea bine că prin acțiunile lui reușise s-o bulverseze pe SolHi. Chiar și așa știa că nu trebuia să renunțe. Ba chiar nu voia să facă asta, căci, de-ar fi renunțat el, atunci la sigur n-ar fi mai văzut-o în veci.

„Ceva ce nu pot permite!” Își spuse DooSan, foindu-se pe canapea ca să găsească o poziție mai confortabilă. „Cel puțin nu până nu aflu ce anume s-a întâmplat între ea și YuSan. După asta… decid ce anume trebuie să fac cu SolHi: să mă îndepărtez definitiv sau să merg până în pânzele albe ca s-o am aproape. Chiar dacă lumea întreagă va fi împotriva noastră.”

Asta cu „Chiar dacă lumea întreagă va fi împotriva noastră,” nu era deloc o exagerare, căci așa și era. Ba chiar și GhiYon, care îl susținuse în multe dintre decizii, urlă la el în acea dimineață, „Ai căpiat?” după ce aflase că DooSan o sărutase pe SolHi în propriul apartament. Și chiar era furios Park GhiYon, căci după acel „Ai căpiat?” urmă apoi, „Tu la sigur îți cauți moartea cu lumânarea, sărutând-o pe detectiv Ian. Sau ce, vrei cumva să ajungi ca YuSan sau ca Iun Dja Iun? Mort și trei metri sub pământ? Ceva care la sigur s-ar fi putut întâmpla în acel accident de motocicletă.”

„Vrei să nu exagerezi?” Spuse DooSan calm, aducând două beri din frigider. După care se așeză pe sofa.

„Ba nu exagerez eu deloc, Han DooSan. Și știi de ce? Pentru că îmi dau prea bine seama că pentru femeia asta ești pe cale să-ți dai și viața. Cea care ar putea fi femeia fratelui tău. Sau ce… ești gata să uiți chiar și asta doar ca s-o ai alături?”

DooSan strâmbă din nas, „Văd că mama ți-a vorbit despre asta deja.”

„Și nu doar mi-a vorbit, ci mi-a spus detalii. Ceva care bănuiam deja. Precum faptul că ești îndrăgostit de ea.”

This content has been unlawfully taken from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

„Nu-s eu îndrăgostit, ok? E doar o strategie ca să-i câștig încrederea și s-o fac să-mi spună totul despre acea noapte,” minți DooSan.

„Ceva ce nici tu nu crezi, prietene. Și asta din cauza că ai căpiat deja de-a binelea. Altfel nu-mi pot explica prostia de-a te fi urcat pe motocicleta ceea în plină noapte. De aceea și te întreb acum: a fost pentru că te-ai considerat prinț pe cal alb pentru câteva secunde sau din cauza că ești prost?” După care GhiYon își aținti privirea asupra lui DooSan, care făcea tot posibilul ca să evite să-și privească prietenul în ochi.

Văzând însă că nu scapă el fără explicații plauzibile în acea dimineață, se uită la GhiYon și-i spuse, nu de tot convins, „Eu doar… trebuia să fiu acolo, căci m-am gândit că astfel pot afla ce s-a întâmplat acum șapte ani.”

GhiYon se încruntă, „Despre cele întâmplate acum 7 ani? Și… ce ai fi putut afla de la cel despre care mi-ai spus că se reîntâlnise cu SolHi cu doar doi ani în urmă, DooSan?”

„Acum nu-s nici eu sigur. Tot ce știu însă e că… l-am văzut cu Min SinJu. Pe Iun Dja Iun. Cu doar câteva zile înainte ca acesta să moară.”

„Ce?” Urlă GhiYon. „Cum adică cu Min SinJu? Vrei să spui că cei doi erau prieteni? Mai ales… știe Ian SolHi despre asta?”

„Nu cred. Cel puțin sunt sigur că n-a știut cât Iun Dja Iun a fost în viață. De altfel și eu am aflat întâmplător despre asta. În timp ce cercetam cu Kan un alt dosar l-am văzut pe Dja Iun în fața clubului lui Min SinJu. De asta și mi s-a părut suspect.”

„Și l-ai întrebat ce căuta acolo?”

„Da de unde?! Nu eram prost să mă dau de gol. Mai mult de atât, n-am vrut să-l dau pe el de gol, gândindu-mă că încerca astfel să ne ajute s-o găsim pe Kim Ha Na. După accident însă și mai ales cât am stat în spital și-am avut timp destul să mă gândesc la tot, mi-am dat seama că între Iun Dja Iun și Min SinJu era ceva mai mult decât o simplă cunoștință.”

„Poate și ai dreptate, căci e prea suspect faptul că după ce ați găsit victima și i-ați prins pe Park Yu Ra și pe acel Gu SilGi ați avut accidentul. Doar că… oricât nu mă gândesc la asta, tot nu pot înțelege care e legătura dintre Iun Dja Iun și faptul că a-i adus-o pe Ian SolHi aici și mai ales c-ai sărutat-o!”

DooSan îl privi pe sub sprâncene, „Nimic din ceea ce-ți imaginezi tu. Am venit aici din cauza piciorului, căci în blocul lui SolHi ascensorul nu funcționează. Și da… poate că ai dreptate gândindu-te că vreau să-mi fie mereu alături. Dar e din cauza că încerc să-i câștig încrederea și să aflu ce s-a întâmplat totuși în urmă cu șapte ani, căci sunt sigur că ea știe de ce Iun Dja Iun s-a apropiat de Min SinJu, căci nu cred că doar pentru bani.”

„N-ai de unde ști asta, DooSan. N-ai de unde ști că nu banii l-au motivat să se apropie de acel tip. Dar chiar și așa n-ai cum afla, căci tipul e mort deja. Mort, DooSan, iar morții nu vorbesc.”

„Știu și eu asta, ok?! Dar la fel de bine știu că Iun Dja Iun nu era prost deloc. Și… dacă într-adevăr el se învârtea pe lângă Min SinJu ca s-o ajute pe SolHi la sigur a găsit măcar ceva ca s-o ajute. Dovezi care mai târziu sau mai devreme vor nimeri în mâinile lui SolHi. Și… de acele dovezi sunt legate de moartea lui YuSan, atunci…”

„Atunci o să rezolvăm în sfârșit acest caz. Numai că, DooSan, singur ai spus-o: va fi greu. De ce? Pentru că din prostie ai sărutat-o și ea a plecat.”

„Mmm, a plecat. Liniștită însă. Asta îmi dă șansa să mă apropii iar de ea, căci de ar fi fost furioasă cu acel sărut întreg nu scăpam.”

„Și totuși mă miră calmitatea ta, prietene. Sau ce, chiar nu te temi de ce poate face ea într-un final?”

DooSan privi în altă parte pentru scurtă vreme. Nu făcu asta pentru că se simțise confuz, ci pentru că simțea vină pentru SolHi. În special pentru că o folosea astfel pentru a rezolva cazul fratelui lui, chiar și cu riscul de-a se juca cu ale ei sentimente. Trebuia însă să afle. De aceea și spuse, „E doar o mască, GhiYon. A ei agresivitate. O mască pe care am de gând s-o scot cât de curând.”

„Sperând că o să obții ce?” DooSan îl privi încurcat. „Întreb motivul pentru care te încăpățânezi să scoți acea mască. E pentru binele tău și pentru ai face dreptate lui YuSan sau pentru a o face să te accepte până la urmă?”

După acele cuvinte DooSan se gândi multă vreme la ale sale acțiuni. Chiar și după ce GhiYon plecase. Și tot acele cuvinte îl făcură să se întrebe cu teamă, „Ce dacă totuși nu mă va primi înapoi? Ce va fi cu noi atunci?” Anume acele gânduri îl făcură să-și dea seama în sfârșit că prietenul lui avea dreptate: tot ce făcea DooSan făcea din iubire, căci demult nu mai era vorba de răzbunare între el și SolHi sau de aflarea adevărului despre moartea lui YuSan. Era doar vorba de iubire, de acele sentimente ce fierbeau la propriu în al lui piept, sentimente ce-l făceau nesigur și să se teamă c-o putea pierde odată și pentru totdeauna.

Din această cauză și se decise să se întoarcă în apartamentul ei, deși știa prea bine că-i va fi greu din cauza piciorului. Avea de gând să accepte orice chin doar ca să nu riște s-o piardă, căci de SolHi decidea să-l uite la sigur l-ar fi uitat, iar el n-ar mai fi putut nicicând să-i stea alături. Numai că, odată ajuns în fața ușii, începu să ezite.

„Ce să fac totuși de dau iar ochii cu ea?” Se întrebă el. „Dacă apar pur și simplu în fața ei o să mă considere egoist. La fel nu-mi pot cere scuze pentru cele întâmplate dimineață sau să-i spun c-a fost o greșeală. Asta o va face să mă scoată în șuturi de aici. Doar… o să-i spun atât: cioc-cioc, sunt eu, SolHi! Poți deschide? Mi-a fost dor. De asta am venit. Ție nu? Apoi… fie ce-o fi!”

***

Apropiindu-se cu grijă de mașina parcată nu departe de intrarea în clubul lui SinJu, în timp ce-și tot trăgea șapca pe ochi pentru a nu-i fi văzută fața, Yoon Suk se opri deodată în partea dreaptă a mașinii. Apoi, privind cu atenție în stânga și-n dreapta, asigurându-se că nu-l văzu nimeni, intră în mașină, în partea din față, pe scaunul pasagerului. Și, de cum intră în mașină, auzi întrebarea lui Kan, care se afla pe bancheta din spate, molfăind un sandwich, „Ai aflat ce te-am rugat?”

Yu îi luă cât de curând apărarea tânărului. „Mai întâi dă-i omului voie să mănânce ceva și să-și tragă sufletul, căpcăun nerăbdător ce ești.”

„Tot eu sunt vinovat?” Întrebă Kan pe un ton arțăgos.

„Cine altul?” Nu se lăsă inspectorul mai prejos, în timp ce scoase un alt sandwich și un suc din sacoșa de pe torpedo pe care i le dădu lui Yoon Suk, căruia îi spuse, „Nu-i atrage atenția căpcăunului de colo care bombănește întruna. E doar din cauza că nu poate pleca acasă iar. Nu că ar avea ceva cu tine.”

Yoon Suk zâmbi, „Spune-mi ceva nou, sombe!” Privi însă inocent în spate când auzi mârâitul lui Kan în urechea stângă:

„Oh Yoon Suk, ai face bine să-ți alegi bine prietenii. Nu de alta, dar alegând alții noi îi poți pierde pe cei vechi, căci… știi prea bine că urăsc trădătorii.”

„Dac-o spui pentru doamna Oh, atunci stai fără grijă,” nu se lăsă intimidat tânărul detectiv. „Am eu cu te împăca pentru acea mică scăpare.” După care scoase un dosar din interiorul scurteicii, pe care-l avea făcut sul și pe care i-l dădu lui Kan într-un final, spunând, „Ăștia doi se cunosc de mult. Min SinJu și Ian Hion Uk mă refer. Încă din copilărie, căci sunt veri pe linie maternă.”

„Ce?” Strigă Kan, împroșcând în jur cu fărâmituri de pâine. „Veri? De unde naiba a mai apărut și rudenia asta? Credeam că-s doar afaceri murdare și nimic mai mult. Acum rezultă că au și legături de sânge. Să crăpi nu alta.”

„De ai de gând să crăpi, măcar nu în mașina mea. Ratele n-am terminat să le plătesc încă,” spuse Yu pe un ton comic. „Iar ce ține de afacerile celor doi… or fi ele murdare, dar măcar aduc bani. Iar ce ține de rudenie: spune-i asigurare de viață sau asigurare împotriva trădării.”

„De parcă asta ar schimba prea mult lucrurile,” bombăni Kan furios.

„Totuși, lăsând toate astea la o parte, chiar credeți că Min SinJu și avocatul învârt ceva cu adevărat puturos, inspectore?”

„Asta deja n-o mai știu, Yoon Suk. Sunt sigur însă că nu degeaba se văd atât de des în ultima vreme.”

„Eu mai degrabă aș paria pe un complot. Sau… pe pregătirea unei bombe,” o trânti Kan dintr-o dată.

„Hoțului de hoț i-i frică,” spuse Yu, surâzând. „Și tu mereu pesimist, căci chiar nu-mi pot imagina cum poți simți că-i benzină în jur când s-a dat doar cu apă. Dar, dacă tot zici că-i așa, așa o fi. Am încredere în instinctul tău de copoi.”

„Ceva care nu m-a trădat nicicând de altfel, căci de nu mă încredeam în el de mult aș fi fost trei metri sub pământ.”

„Și totuși te mai înșeală uneori. Ca în cazul microfonului cela pe care l-ai ascuns sub masă în biroul lui Ian Hion Uk, dar care nu ți-a dat rezultate până la urmă.”

„Nu, nu m-am așteptat c-o să miroasă atât de bine.”

„Vrei să spui că l-a găsit atât de repede, sombe?”

„Cel mai probabil că da,” răspunse Kan pe un ton arțăgos. „Astfel ar fi ciripit măcar ceva. Dar așa… nu ne-am ales cu nimic și nici Min SinJu n-a trecut pe acolo ca să fim siguri de ale noastre bănuieli.”

„Poate e și mai bine așa,” interveni Yu în discuția lor. „Chiar și de-am fi obținut noi ceva din ascultarea microfonului celuia tot nu l-am fi putut folosi în instanță.”

„Oricum nu pentru instanță îl plasasem eu acolo. Doar… sperasem c-o să spună ceva care să ne conducă spre o nouă pistă. Așa n-am fi trebuit să intrăm pe ascuns în clubul ăla,” spuse Kan supărat. „Și, dacă sincer, asta cu nereușita începe să mă cam roadă pe dinăutru și mă face să-mi doresc tot mai mult să fi avut și eu grade de rudenie cu Min SinJu. Așa aș fi putut intra fără probleme în clubul cela.”

Îl privi însă pe Yoon Suk pe sub sprâncene când acela întrebă, „Aveți cameră cu voi?”

„Pentru?” Întrebă Yu mirat.

„Nu… am nevoie s-o am cu mine pentru dovezi, căci poate voi acolo nu puteți intra, eu însă da.”

Kan rânji, „Zburând ca musca cumva?”

„De ce ca musca, când pot intra ca tot omul pe ușa din față?” Îi răspunse Yoon Suk surâzând, arătându-i un card golden ce-i permitea intrarea în club fără verificări.

„Să fiu al naibii,” șuieră inspectorul printre dinți. „Ești din familie de bogătași sau ce de deții card Golden?”

„Doar… să zicem că l-am „obținut” în schimbul unor anumitor favoruri. Altfel în veci un fiu de profesori ca mine, care a crescut și trăit într-un prăpădit de sătuc din provincia Jeollanam-do, n-ar fi intrat acolo.”

„Și ai fi trăit la sigur mai fericit,” îi spuse Kan, deloc fericit de cardul cela.

„Până la fericire cred că-i munca în primul rând. Așa că ce, sombe, să intru sau nu în cușca leilor?”

Kan strâmbă din nas, căci n-ar prea fi vrut să-l expună pe tânărul detectiv. Simțea el însă că n-avea încotro. De aceea și-l întrebă pe Yu, „Când spunea-i că se întoarce procuror Han la lucru?”

„Cam într-o săptămână. După ce-o să-i scoată ghipsul. De ce?”

„Pentru că mă gândeam să încercăm să pătrundem acolo cu un ordin de percheziție. Ceva ce în veci nu obținem noi de la San DuSik. Cred eu.”

„Și eu tot așa cred. De aceea și mi se pare mai la îndemână propunerea lui Yoon Suk. De pătrunde înăuntru, ne poate ajuta să obținem măcar ceva.”

„Iar de-i prins acolo spionând și cu camera avem apoi încă un caz de dispariție misterioasă de rezolvat.”

„Am zis eu că ești pesimist din fire,” îi spuse inspectorul pe un ton comic.

„Doar… precauții.”

„Și totuși, sombe, ai măcar de data asta încredere în mine. Știu că-i periculos să intru singur, dar o să fiu bine de nu mă dau de gol. Oricum, mare lucru n-am ce face înăuntru: doar intru, fac o tură, văd ce și cum, înregistrez ceva și-s înapoi.”

„Iar de ăia te prind cu camera, os întreg nu lasă în corpul tău, cap sec ce ești. La asta te-ai gândit?”

„Sigur, sombe! Însă… n-avem altă șansă. Sau poate intri tu?”

„Aș fi intrat de aș fi avut cardul cela.”

„Și de Min SinJu și Ian Hion Uk nu ți-ar fi știut mutra,” îi spuse Yu surâzând. „Pe Yoon Suk însă puțin probabil să-l recunoască, căci chiar de l-a văzut vreunul din ei vreodată, fiind tânăr, tot pot crede că a venit pur și simplu să se distreze.”

„Tu chiar crezi asta?” I-o întoarse Kan tăios. „La cum îi știu eu pe cei doi șacali chiar și dacă Yoon Suk s-ar duce în clubul cela pentru distracții personale tot l-ar fi bănuit de complot. De asta și n-am eu încredere în ei. Dar… ai dreptate și tu: oricum altă șansă n-avem. Numai că, Yoon Suk, de ieși de acolo pe bucăți, jur că te calicesc și eu cu mâna mea. Ba chiar os întreg în corpul tău nu rămâne. M-ai înțeles?”

„Sigur, sombe. Oricum: cu așa cuvinte dulci la adresa mea nici n-am cum să nu aud ce spui.”

„Mă bucur. Că m-am făcut înțeles. Iar acum dispari din fața mea până nu m-am răzgândit. Și camera n-o uita. Măcar așa, de-o ai cu tine, știm și noi când ăia pun laba pe tine și rămâi fără cap.”

Îngrijorarea exagerată a detectivului și mai ales a lui pălăvrăgeală fără noimă îl făcură pe Yoon Suk să surâdă. Era din cauza că știa prea bine cât de mult ținea Kan la ai lui și mai ales că de i s-ar fi întâmplat ceva în clubul cela ar fi fost detectivul în stare să-i facă pe toți fărâme doar ca să-l scape cu viață și să se răzbune pentru a lui suferință. Dar, știind prea bine că Kan era dintre cei care se răzgândeau ușor, se grăbi el într-un final de luă camera ceea, pe care o ascunse sub unul dintre ornamentele șepcii, după care părăsi în grabă automobilul.

Cât trecu strada însă simți că-l mănâncă o ureche. Era din cauza lui Kan și Yu, care-l „vorbeau” pe la spate. Ba chiar Kan spuse cu invidie la un moment dat, „De-aș fi fost și eu mai tânăr aș fi intrat și eu în clubul cela. Chiar dacă ne-ar fi lăsat gorilele celea de colo fără lenjerie intimă la verificare. Ăstuia însă i-au dat voie să intre fără probleme doar arătând un card.”

„Invidia nu-i bună, bătrâne,” îi spuse Yu surâzând. „Mai ales când invidiezi tinerețea cuiva, căci… anii nu se întorc, prietene. La fel o să ajungă și el în anii noștri și atunci o să înțeleagă îngrijorarea ta.”

„Să dea Domnul să ajungă ăsta în anii mei, Yu. Tare mă îndoiesc însă, căci prea-i neînfricat din fire și mă tem ca cea cu coasa să nu-l ia pe el înaintea noastră.”

Yu îl apostrofă în glumă, „Nu cârti, boșorog ce ești! Și ai mai multă încredere în colegii mai tineri. Se descurcă ei și fără preocuparea ta.”

„Iar tu nu-mi lua măcar plăcerea asta,” spuse Kan pe un ton arțăgos. „La fel cum mă bucur că măcar în seara asta procurorului Han i-a reușit s-o țină pe SolHi departe de noi. În caz contrar ar fi fost înaintea lui Yoon Suk în clubul cela, căci știi prea bine că-l iubește pe Min SinJu mai ceva ca pisicile apa.”

„Iar tu de unde știi că pisicile iubesc apa? Ai cumva una ascunsă pe undeva?” Spuse Yu surâzând, în timp ce privea imaginile înregistrate de camera lui Yoon Suk pe tableta sa.

„Da. Absolut,” îi spuse Kan tăios. „Șade la volan la moment și se uită la desene animate.”

„De era despre mine te înșeli, căci nevasta urăște motanii. De aceea prefer să fiu câine. Unul drăguț de altfel. Măcar așa o îndulcesc când trebuie,” după care îi făcu cu ochiul detectivului. Deveni însă dintr-o dată serios când pe ecran apărură SinJu și Hion Uk stând la o masă.

„A naibii vipere,” șuieră Kan. „Ia, Yoon Suk, atent în stânga ta! Cobrele sunt la trei mese de tine.”

Fără să spună nimic, Yoon Suk scoase telefonul și îi scrise rapid un mesaj lui Yu, „Să mă apropii de ei?”

„Da. Numai că cu mare atenție. Nu risca să te vadă. Dar dacă-ți reușește să te apropii poate aflăm și noi despre ce vorbesc.”

„Am înțeles. Fac tot posibilul,” veni următorul mesaj de la Yoon Suk. După care se apropie de unul dintre chelneri și-i șopti ceva la ureche. Acela, după ce află dorința lui Yoon Suk, îi spuse ceva ce cei din mașină nu auziră clar. Se înțelese totuși ca fiind un accept, căci Yoon Suk îl urmă apoi spre una dintre mesele ce tocmai se eliberase.

„Mă întorc imediat c-o cârpă udă și cu comanda dvs,” îi spuse chelnerul după ce Yoon Suk se așeză la masă. Apoi, cât chelnerul se îndepărta de el, Yoon Suk privi în urma lui și-l văzu stând de vorbă cu alți clienți care păreau să fi vrut tot masa aceea, căci arătau întruna spre ea. Dar, când Yoon Suk le arătă discret cardul său, aceia se dădură în sfârșit bătuți.

La câteva minute distanță, chelnerul se întoarse cu un pahar de whisky pe care Yoon Suk îl ceruse chiar de la început. Nu i-l puse în față dintr-o dată, ci șterse mai întâi masa. După aceea, punând paharul pe masă, îi spuse, „O seară frumoasă, domnule! În caz de ceva mă chemați!”

„Neapărat!” Îi răspunse Yoon Suk, punându-i un bacșiș bun în buzunar. Astfel îi dădu chelnerului de înțeles că ar vrea să nu fie deranjat. Un truc mic, dar reușit, căci chelnerul dădu cât de curând din cap că înțelese, apoi se îndepărtă în grabă, căci clubul era plin în seara aceea.

Yoon Suk însă nu-i atrase prea multă atenție chelnerului. El doar se uită atent în jur, prefăcându-se că era cu „ochii pe fete.” Privea însă, pe furiș, spre masa la care ședeau SinJu și Hion Uk. Erau însă destul de departe de el și mare lucru nu înțelegea el din ce-și spuneau ei. De aceea și scrise repede un mesaj, „Mai mult de atât nu mă pot apropia. Restul meselor sunt rezervate.”

„E bine și atât,” auzi el glasul lui Kan în cască. „Vom citi pe buze apoi de trebuie. Important e să nu te dai de gol.”

„Și totuși e ceva suspect la ei,” trimise Yoon Suk un alt mesaj după ce văzu că ceilalți clienți, femei și bărbați deopotrivă, se ridicară brusc de la masă și-i lăsară pe Hion Uk și Min SinJu singuri. „Mai ales dosarul de pe masă.”

„Dosar? Ce fel de dosar?” Întrebă Yu.

„Nu știu. Nu-l pot vedea de aici,” murmură Yoon Suk în timp ce sorbea din whisky. Dar, chiar dacă se auzi neclar vocea lui, cei din mașină tot înțeleseră sensul cuvintelor lui.

„Atunci, încearcă să te mai apropii puțin,” îi spuse Kan când îl văzu pe SinJu deschizând dosarul cela. „La sigur e ceva important.”

„Am înțeles,” spuse Yoon Suk. După care lăsă paharul pe masă și se îndreptă spre zona Wc-urilor în clipa în care văzu că deschizând dosarul cela SinJu scăpase o poză pe podea. O poză pe care Yoon Suk o văzu în treacăt. „E sombe Ian!” Le scrise el un mesaj lui Kan și Yu după ce ajunse la baie.

„Atunci e grav,” îi spuse Yu. „Dispari de acolo, Yoon Suk! Și cât mai curând posibil. De sunt poze cu SolHi în dosarul cela pot fi cu toți restul din grupa procurorului Han. De asta și nu putem risca să te vadă.”

„Bine, sombe! Ies dar!” Spuse Yoon Suk preocupat. Apoi părăsi în grabă baia, lăsă banii pentru băutură pe masă și se îndreptă cât de curând spre ieșire. Dar… lăsase totuși șapca în clubul cela, o șapcă pe care o aruncase cât de curând sub una dintre mesele aflate nu departe de cei doi.

Astfel Kan și Yu putură auzi clar ce-l întrebă SinJu pe Hion Uk, „E tot ce-ai putut afla despre șoarecele cela băgăcios de Ian SolHi?”

„Așa e, căci multe dintre date sunt secrete totuși. Și…,” restul însă nu-l auzise, căci Yoon Suk îl rugase pe chelner să-i aducă șapca înapoi, temându-se ca mai apoi să nu fie găsită și să se dea de gol că fusese acolo.

„La dracu!” Strigă Kan, furios că nu aflase restul conversației celor doi. „Ce mama naibii pun ăștia la cale? Mai ales: ce vor de la SolHi?”

„Asta va trebui să aflăm, Kan. Nu te înfierbânta. La fel poate fi doar o alarmă falsă, căci dosarul cela poate fi pur informativ.”

„Sper și eu, Yu. În caz contrar devin criminal. Jur, iar primul care cade e guzganul cela împuțit de Ian Hion Uk.”

***

„A naibii de puțin ai putut afla despre Ian SolHi,” mârâi SinJu furios, uitându-se în fugă la pozele cu SolHi și mama ei.

Hion Uk surâse însă, „Ceea ce-ar fi putut afla orice detectiv privat. De ce? Pentru că datele despre Ian SolHi sunt clasificate, vere. Să nu uităm totuși că lucrează pentru poliție. Chiar și așa am aflat noi câte ceva. Precum… că are un tată pe care nu l-a cunoscut nicicând, o mamă schizofrenică, datorii și probleme peste cap. Și mai ales… că e cea acuzată de moartea lui Han YuSan.”

„Ce? Ian SolHi e cea care a fost acuzată de moartea lui Han YuSan?”

„Cel puțin e ceea ce am aflat!” Un răspuns care îl făcu pe SinJu să pufnească în râs. „Ceva comic?”

„Absolut, căci chiar nu pot înțelege ce fac dar ăștia doi. Ian SolHi și Han DooSan mă refer, căci, deși pare că-s dușmani, arată a avea o relație diferită. Reproductivă poate?” Adăugă el în batjocură.”

„Asta deja n-o mai știu. Nu era la dosar. Poate însă ar fi trebuit să mă interesez și eu de viața celor doi. Așa cum s-au interesat alții la mine.”

SinJu-l privi mirat. „Despre relația lui Ian SolHi cu Han DooSan?”

„Ba nu. Despre moartea acelui Iun Dja Iun și a șoferului de camion de care ne-am ocupat aseară. Doi detectivi care lucrează cu Han DooSan mi-au făcut o vizită la birou. Azi.”

„Și? Le-ai spus ceva?”

„Doar nu-s prost. De spuneam ceva eram acum după gratii și nu serveam un whisky scump cu tine. I-am trimis naibii din birou de cum mi-au pus acea întrebare. Dar totuși cred că m-am pripit făcând asta, căci… mi-au lăsat o amintire frumoasă după asta,” spuse Hion Uk, arătându-i lui SinJu o poză cu microfonul de sub masă.

„Asta înseamnă că simt că-i ceva în neregulă,” mârâi SinJu furios.

„Atunci? Ce ai de gând să faci? Să ataci pe cineva din ei acum ar fi periculos.”

„Ar fi mai periculos și mai suspect de nu fac nimic. De aceea… zic să te ocupi în primul rând de Ian SolHi.”

„Să mă ocup? În ce fel? S-o acuz de ceva?”

„Ba nu. Scapă la propriu de ea, Hion Uk. Moartă probleme n-o să ne facă. Și cât mai curând posibil,” îi ordonă SinJu. După care sorbi cu sete whisky-ul care îi mai rămăsese în pahar.