„Și pașii tăi, ce-au colindat cândva zarea, unde-s acum, mamă? De ce nu vii când simt că aer n-am de nu-s cu tine?” Gândi SolHi, în timp ce lacrimi amare i se scurgeau pe obraz. Și plângea: cu sufletul, cu inima, cu tot trupul în timp ce strângea la piept o SinHa fără viață. O SinHa găsită într-un final în mare, lăsând-o astfel pe SolHi îngenuncheată în fața aceleiași mări ce-o lăsase orfană și, pentru a nu știu câta oară, pustiită.

***

„Nuna, nuna, au găsit-o la stânci!” Strigă băiețelul de zece ani, un vecin de-al lui SinHa, intrând în fugă în ogradă. „Au găsit-o la stânci!” Strigă el iar, după ce o văzu pe SolHi ieșind în fugă din casă și tot în fugă apropiindu-se de el.

„La stânci?” Întrebă ea aiurită. „Cum adică la stânci? De ce?” Răspuns de la copil n-așteptă ea, căci simți dintr-o dată că inima începu să-i bată nebunește în piept. Aceleași bătăi de inimă nebune le auzea și în urechi, un nou semnal pentru ea că viața avea s-o îngenuncheze din nou.

Din această cauză și fugi SolHi într-un suflet spre locul în care îi spusese copilul că fusese găsită a ei mamă. Un loc cu multe stânci unde SolHi obișnuia să-și petreacă timpul liber ori de câte ori se întorcea în sat și aceleași stânci de pe care a ei mamă o aruncase în apă, copil fiind încă, într-o zi când avu una dintre obișnuitele ei crize de nebunie.

În acea zi, după o mare furtună și când marea era încă extrem de agitată, SolHi fu cât pe ce să se înece. Dar, deși îi strigase lui SinHa, care stătea pe acele roci și râdea ca o nebună, s-o ajute, așa și nu primi ajutor din partea ei. Un străin o ajutase pe copilă într-un final. Un străin ce trecea întâmplător pe acolo și văzuse momentul în care SinHa își aruncase copila în apă. Din această cauză și fugi cât îl ținură picioarele spre acele stânci și, fără să stea prea mult pe gânduri, sări în apă și-o salvă pe SolHi, dându-i astfel șansa la o nouă viață.

O altă viață după acea zi SolHi așa și nu primi. Doar începu să se teamă și mai mult de apele reci și întunecate și la fel îi era teamă și de a ei mamă. Chiar și așa nu-și putu abandona mama și nici dispărea în lume, căci pentru ea era important să-și arate recunoștința pentru cea care o aduse pe lume, fără să conteze cum viața aceea câinoasă o tratase în tot acel timp.

La fel nu mai conta trecutul pentru SolHi în acele clipe când alerga spre mare, cu respirația întretăiată și rugându-se încontinuu ca totul să fie bine și ca a ei mamă să fie în siguranță. Ba chiar se amăgea pe sine cu gândul, „Nu, ea e bine. La sigur e bine. Trebuie să fie bine. Ea doar s-a ascuns. S-a ascuns de teamă și…” Al ei gând însă și ale ei rugi fură în zadar: pierduse în cele din urmă singura persoană la care ținuse enorm în ciuda tuturor suferințelor pricinuite ei în trecut și prezent de SinHa.

Aceste lucruri însă rămaseră în trecut pentru SolHi. Pentru ea conta doar faptul că avea o mamă și un loc la care se putea întoarce. Dar, așa cum îi luase tot de-a lungul vieții, acea lume câinoasă îi luase și ultima șansă de-a fi fericită și-a avea un loc al ei pe care să-l numească acasă. Cum făcu lumea asta? Simplu: îi luase viața celei pe care SolHi o numea mamă.

„Nu, nu-i ea!” Se încăpățână SolHi să accepte adevărul de imediat ce ajunse pe plajă și-i văzu pe săteni purtând pe brațe trupul lui SinHa, pe care o scoseseră din ape la o săptămână după ce ea dispăruse. „La sigur nu e ea!” Își tot spuse SolHi, scuturând cu înverșunare din cap. Numai că, în clipa în care vruse să întoarcă spatele acelui trup fără viață, văzu în sfârșit adevărul: o brățară ce atârna încă la încheietura mâinii stângi a lui SinHa, o brățară pe care SolHi i-o dăduse mamei ei ultima dată când ea trecuse prin sat împreună cu DooSan.

„Să n-o pierzi!” Îi spuse atunci SolHi mamei ei, punându-i brățara la mână. „Am cumpărat-o doar pentru tine!” Apoi, în timp ce SinHa se bucura ca un copil de brățara primită, SolHi continuă să-i pieptene părul ud, aranjându-i-l frumos pe spate. Un păr ud pe care-l vedea și în acele clipe în fața ochilor, pe acea plajă rece și neprietenoasă și care o făcu pe SolHi să strige înnebunită, „Nu, mamă, numai nu tu!”

În acel moment, când acceptă realitatea, SolHi simți cum cerul căzu peste umerii ei, cum în suflet se stârnise furtuna și cum ar fi vrut ca ea să fi fost în locul mamei, dându-i acesteia șansa de a mai trăi fie și măcar pentru o zi. O astfel de putere magică n-avea însă SolHi. Putea doar plânge, în hohote de altfel, strângând la piept al mamei trup fără viață, dar imaginându-și că strângea un corp viu, așa cum o strânsese pe SinHa la piept în acea zi când îi dăruise și brățara.

A ei durere fu văzută de toți sătenii în acele clipe. La fel văzu durerea în ochii ei și Iu Min, cel care de altfel încercase s-o împiedice să se apropie de SinHa, spunându-i, „Nu se merită, SolHi! E prea…”

„La o parte!” Îi șuierase în acele clipe printre dinți SolHi. După care, înnebunită, îl împinse de la ea și îngenunche lângă trupul fără viață al femeii care o adusese pe ea pe lume. Și, cu mâini tremurânde, începu să-i mângâie fața, părul ud, buzele învinețite, în timp ce ale ei buze, vinete și ele de la prea mult strâns cu dinții, murmurau în neștire, „Haide, mamă, nu fii astfel, trezește și să mergem acasă! Să mergem acasă, mamă! Doar tu vrei asta, nu?”

Voia acasă SolHi, voia în brațele mamei. Dar… nu mai era un drum spre casă pentru SinHa în acele clipe. Cel puțin nu unul pe propriile picioare. SolHi nu voia să înțeleagă asta însă, la fel cum nu voia să recunoască că viața părăsise trupul mamei ei sub forma unei păsări albe, măiestre, a inocenței, căci SinHa mereu fusese pentru SolHi inocența, amintindu-i de a ei copilărie și de casă.

***

„A fost prinsă între stânci,” le spuse Iu Min lui DooSan și Kan când aceștia se apropiaseră de plajă după ce li se spuse despre tragedie. „De asta n-au dus-o curenții în larg. Altfel… n-am fi găsit-o nicicând.” Apoi, cu ochi triști, privi la SolHi care stătea ca împietrită în acele clipe, privind țintă marea învolburată care o lăsase fără a ei mamă și strângând la piept trupul lui SinHa.

Aceeași imagine o văzu și DooSan. Și lui inima i se strânse de durere. La fel simți că trebuia să meargă lângă SolHi, s-o strângă la piept și s-o ia de acolo, căci era prea crud pentru ea să strângă la piept trupul propriei mame. Doar că… n-avea curaj DooSan să facă asta, să-i răpească lui SolHi ultimele clipe alături de a ei mamă. La fel nu putea să uite că era de fapt procuror. Și, cum dispariția și moartea lui SinHa erau stranii, trebuia de investigat. SolHi nu era în stare de asta în acele clipe. De aceea trebuia să facă el asta, chiar dacă însemna să fie crud și rece anume cu SolHi.

Din această cauză și-l întrebă pe Iu Min într-un final, pe un ton serios, „Cum ați aflat că era anume aici?”

„De la un localnic,” îi răspunse tânărul cu glas gâtuit. „A văzut pe cineva în acea seară la stânci, în seara când mătușa SinHa a dispărut. Se întorcea în sat, noaptea târziu, după muncă. Dar, cum toată lumea din sat știa despre SolHi și de faptul că ei îi plăcea să stea în locul cela de obicei, când venea în sat… nu s-a apropiat să vadă cine era.”

„Când s-a întâmplat asta?” Se interesă Kan.

„Acum o săptămână!”

Răspunsul îl înfurie pe Kan la culme. Ba chiar se auzi un puternic scrâșnet de dinți când el spuse, „Și abia acum ați anunțat autoritățile despre asta? Mai ales… de abia acum ați anunțat-o pe SolHi că a ei mamă a dispărut? De ce?”

Iu Min privi țintă în ochii lui Kan. Nu era furios și nici nervos. Doar… dezamăgit. Nu pentru că Kan i-ar fi bănuit pe ei, ci pentru că într-adevăr se simțea dezamăgit de ai lui consăteni, care adesea preferau să ignore lucruri doar ca să stea departe de probleme. Dar, înțelegând că a lui tăcere n-ajuta pe nimeni, într-un final spuse, „Eu tot abia azi am aflat când m-am întors în sat. Și, din ce am aflat, anume mătușa YeJin și fiul ei au ascuns. Ca tot restul satului de altfel care i-au ajutat la căutări.”

„Au ajutat la căutări,” spuse Kan ironic. Apoi, strângând cu putere pumnii și privind la suferința lui SolHi, spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „De parcă au ajutat prea mult, căci…”

„Detectiv Kan, nu-i momentul,” șopti DooSan. „Acum important e să aflăm adevărul și să ne ocupăm de cele necesare.”

„De cele necesare?” Întrebă mirat Iu Min. „Nu văd de ce v-ați putea ocupa voi, căci de înmormântare ne putem ocupa aici. Da, satul e mic. Dar chiar și așa…”

„Eu mă refeream la investigații, tinere. Sau ce, nu ți se pare suspect faptul cum a dispărut Ku SinHa? Mie mi se pare a naibii de suspect. De aceea, cum am bănuieli că poate fi vorba de o crimă, nu las nimic la voia întâmplării. În special: nimeni nu se atinge de trup în afară de SolHi. Nu până nu vin cei de la medicină legală. Dar… nimeni să nu-i spună lui SolHi despre asta până când. Dați-i voie măcar să-și ia rămas bun. Acum, cât încă poate!” Apoi, simțind o grea apăsare pe suflet, DooSan se îndreptă spre SolHi.

Kan și Iu Min, văzându-l pe DooSan atât de gârbovit în timp ce se îndrepta spre SolHi, schimbară priviri. Dar… înțeleseră repede că totuși procurorul avea dreptate: SinHa dispăruse în circumstanțe stranii. De aceea și nu puteau lăsa totul în voia sorții.

***

Echipa de legiști, în frunte cu GhiYon, ajunse la casa lui SolHi când era deja noapte. Din această cauză și le ordonă DooSan lui Kan și Yu să mute trupul lui SinHa de pe plajă în casă, acolo unde stătea SolHi în acele clipe, îngenuncheată încă lângă trupul mamei. Astfel, fiind prea cufundată în gânduri, nu observă când medicii legiști intrară. Apoi, când simți în sfârșit mișcare lângă ea, își ridică privirea și se uită la acei patru bărbați în alb ce intrară în camera mamei ei.

Văzându-i, SolHi se cutremură. Apoi, cu glas tremurat, întrebă, „Doctor Park, ce… ce faceți dvs aici?” După care, speriată, se ridică brusc în picioare și le bară medicilor calea spre trupul lui SinHa.

„Detectiv Ian,” spuse GhiYon cu glas stins, înțelegând prea bine prin ce trecea SolHi, „noi doar… ne facem treaba. De aceea și suntem aici. Și… îți promit că o să am grijă ca trupul mamei tale să…”

„Afară,” strigă SolHi, fără să asculte până la capăt ce avea medicul legist de spus. Al ei strigăt îi aduse pe ceilalți în cameră. SolHi nu-i văzu pe restul însă. Ea îi vedea doar pe medicii legiști, care erau pentru ea și a ei mamă o amenințare în acel moment. Astfel, de parcă ar fi înnebunit, începu să-i împingă de lângă trupul lui SinHa, strigând, „Afară am spus! Afară! Să nu se atingă nimeni de ea! Nimeni sau jur că nu răspund de mine!”

Se opri din a ei mișcare nebună când DooSan o prinse de mână. O mișcare care-o făcu pe SolHi să-l privească cu ochi de fiară, considerându-l dușman. Chiar și așa lui nu-i spuse nimic. La fel nu spuse nimic nici DooSan. El doar se uită cu atenție în ochii ei, încercând s-o facă să gândească rațional măcar astfel, dându-i de înțeles că nu era singură acolo.

Lui SolHi nu-i păsa de el și de grija lui în acele clipe. La fel nu-i păsa de nimeni altcineva. Nici chiar de Kan, căci îl privi și pe el cu ură când îi spuse, „SolHi, cred că ar trebui să accepți realitatea și să faci ce sugerează procuror Han. Până la urmă…”

„Puțin îmi pasă mie de ideile voastre,” șuieră SolHi printre dinți, eliberându-și brațul din prinsoarea mâinii lui DooSan. „De tot ce-mi pasă e ca nimeni să nu se atingă de ea. I-a fost de ajuns cât a suferit în viață. Nu vreau să sufere și după moarte, sombe. N-am să permit asta.”

„Iar eu n-am să permit ca o moarte repentină și în circumstanțe stranii, așa cum e moartea mamei tale, să rămână un mister, SolHi,” strigă DooSan. „La fel n-am să permit ca cel care e vinovat de asta, de e cineva vinovat, să rămână nepedepsit. Nu dacă acela e Min SinJu.”

„Min SinJu? Cine-i Min SinJu?” Se întrebară vecinii, strânși în fața ușii, într-un glas.

„Nimeni. Doar… un personaj de poveste,” spuse Kan într-o doară. După care, cu ajutorul lui Yu și SuJin, îi împinseră pe curioși afară din cameră ca să nu le încurce medicilor legiști.

Acel nume însă, pe care SolHi ajunse să-l urască de moarte în ultima vreme, păru s-o fi adus cumva cu picioarele pe pământ. Dar, deși înțelegea prea bine că DooSan putea avea dreptate și că anume Min SinJu era vinovat de cele întâmplate cu SinHa, ea tot spuse, „Chiar și așa, procuror Han, n-am de gând să…”

„Ordinul este ordin, detectiv Ian,” îi spuse DooSan cu glas sever. „La fel orice crimă se investighează. Și, chiar de știu prea bine ce e între noi, n-am să permit să se facă o excepție. Nici chiar de dragul tău.”

Tonul autoritar și răceala din vocea lui DooSan o făcură pe SolHi să-l privească țintă în ochi. El însă, deși simțea ura crescând în sufletul ei, o ură deja îndreptată către el, nu cedă în fața ei. Continuă să stea în același loc, fără a-și feri privirea și dându-i de înțeles că era de neclintit în tot ceea ce ținea de munca sa și de dreptate.

Lui GhiYon însă, acea „autoritate” repentină pe care DooSan încerca s-o impună în fața lui SolHi, i se păru prea din cale afară. De aceea și-i spuse, „Procuror Han, nu exagera acum! Mai ales că…”

DooSan, privindu-și prietenul țintă în ochi, îi spuse, „Am zis fără excepții, doctor Park GhiYon! Așa că nu văd de ce încă stați locului și nu vă faceți treaba! Sau ce, trebuie s-o fac eu pentru voi?”

„Iar eu am zis să nu exagerezi, DooSan!” Îi șuieră GhiYon printre dinți. „Vorbim până la urmă de femeia…”

Tăcu GhiYon în clipa în care înțelese că DooSan era de neclintit. O încăpățânare care nu-i fu deloc pe plac. Mai ales nu-i plăcu cruzimea cu care acționa DooSan în acele clipe, de parcă ar fi vrut s-o rănească mai mult pe SolHi sau poate să se răzbune astfel.

DooSan nu se răzbuna pe nimeni însă. De acționa astfel era pentru că înțelegea că era singura modalitate de-a o face pe SolHi să reacționeze, știind prea bine încăpățânarea ei și că dacă își punea ceva în minte nu se dădea în lături chiar dacă asta era greșit. Din această cauză și decise să fie el antagonistul din acea poveste doar ca mai apoi ea să nu regrete că nu se făcuse dreptate în cazul mamei ei.

Și procedă corect DooSan acționând astfel, căci SolHi se dădu brusc din calea paramedicilor. O reacție care îl miră mult până și pe GhiYon, căci crezuse că ea n-o să cedeze. La fel îl miră să vadă și îndârjirea din ochii ei, o îndârjire pe care n-o mai văzuse nicicând la ea, dar care era totuși oportună în acele clipe. Chiar și așa, cu toată „seriozitatea” de care dădea dovadă SolHi în acele clipe, văzu cât de mult suferea ea, căci pe lângă acel ușor scrâșnet din dinți, auzit dinspre ea, vedea și cum SolHi își strângea cu putere pumnii, rănindu-și palmele până la sânge doar ca să nu acționeze după asta impulsiv.

Dar, deși făcea ea asta ca să se controleze pe sine, reuși să-l emoționeze pe GhiYon. Din această cauză și se apropie el de SolHi în cele din urmă. După care, atingându-i umărul și privind țintă la fața ei, în timp ce SolHi privea undeva pe lângă el, la un punct orb, îi spuse, „Îți promit, detectiv Ian, că o să fac tot posibilul să nu sufere mult. Așa cum ți-ai dorit. La fel promit că o să fac tot posibilul s-o aducem înapoi cât mai curând pentru funeralii.”

SolHi nu spuse nimic. Nu până ce medicii legiști nu părăsiseră camera, luând cu ei trupul lui SinHa, într-un sac mortuar la care ea nu privi deloc. Abia atunci privi ea la medicul legist, căruia îi spuse, „Fără excepții, doctor Park! Doar… faceți-vă datoria! Și… ce mă interesează pe mine, sunt rezultatele și să se facă dreptate, căci, pe lângă fiica lui Ku SinHa, sunt și detectiv, unul care mereu a făcut dreptate altora și care la fel își dorește dreptate și pentru ea.”

„Atunci… așa vom face!” Murmură GhiYon. Apoi el părăsi camera, privind doar pentru o clipă la DooSan, care stătea într-o parte, privind în față și nu la SolHi.

Rămași în doi, DooSan și SolHi continuară să privească oriunde, dar nicidecum unul la celălalt. Doar când se auzi sirena ambulanței părăsind ograda, îndrăzni bărbatul s-o privească și-i spuse, „Ascultă, SolHi, eu doar…” Ba chiar încercă el s-o apuce de mână.

SolHi îl împinse de lângă ea însă. Apoi, privindu-l cu furie, îi spuse, „De la tine… nu vreau nimic, procuror Han. De ce? Pentru că chiar n-am nevoie de nimic. Tu însă ai reușit ca întotdeauna să calci în picioare tot ce era frumos între noi. Ba chiar… te felicit, ai reușit încă odată să te impui ca șef în fața mea, în propria-mi casă și în fața mamei mele moarte.”

„N-am făcut decât să te fac să înțelegi realitatea, SolHi. Sau ce, vei nega că nu gândeai deloc rațional?”

„Da. Aici îți dau dreptate: nu gândeam rațional pentru că nu puteam gândi astfel în timp ce mama mea zăcea pe această podea rece după ce a stat o întreagă săptămână în ape reci. Dar… am fost nevoită să înfrunt realitatea atât de brusc, datorită ție, care ai avut grijă să văd adevărul.”

„Am făcut-o pentru tine!”

„Ba nu. Ai făcut-o pentru tine, Han DooSan. Astfel n-o să-ți reproșeze nimeni nicicând că ai făcut favoruri cuiva.” Spuse ea pe un ton tăios, după care părăsi camera.

În urma ei DooSan privi trist. Îl durea inima s-o vadă acționând astfel și judecându-l atât de aspru. Dar… la fel înțelegea că a ei răceală era pe meritate. Până la urmă fusese dur cu ea și nu-i dăduse șansa să-și plângă de milă așa cum făcuse mai mereu.

***

După întâmplarea din camera lui SinHa, ieșind în ogradă, SolHi avu parte de o nouă surpriză. Asta datorită lui Kan și SuJin, care, întorcându-se din sat, unde cercetaseră înregistrările camerelor de luat vederi, îi spuseră lui Yu, „Doar un furgon negru a intrat în acea seară în sat. N-avea însă numere de înmatriculare și, la fel, din cauza geamurilor fumurii, nu le-am putut vedea fața. Dar… din spusele sătenilor, care au văzut acel furgon… se îndrepta spre casa decedatei.”

„Ce?” Murmură SolHi înnebunită. O reacție care-i făcu pe cei trei bărbați să se întoarcă ca la comandă spre ea, înțelegând că greșiseră vorbind anume acolo și că ar fi fost mai bine să meargă în altă parte. Era însă prea târziu, căci nu doar SolHi auzise ceea ce spusese Kan, ci și DooSan, care o urmase pe SolHi la doar secunde după ce ea părăsise camera. „Despre ce furgon vorbești acum, sombe?” Insistă SolHi să afle un răspuns.

„Despre unul care a trecut prin sat în acea seară,” spuse Kan, oarecum bâlbâindu-se. „Doar că… nu-s sigur că a fost trimis aici cu un scop anume sau că într-adevăr au de-a face cu moartea mamei tale. Bănuiesc totuși că-i așa din cauza cerinței lui Min SinJu de a-ți afla trecutul. De aceea…”

„Adică, ce vrei să spui, e că… din cauza lui Min SinJu cineva a venit aici și apoi au aruncat-o pe mama în apă?”

„SolHi, e doar o presupunere,” spuse Yu, pășind spre ea. De atins însă n-o atinse din cauza că SolHi se feri brusc de el. Chiar și așa inspectorul își continuă gândul, „Și bănuim noi că-i așa și din cauza lui Yun Shi Yon, care a sfârșit asemănător mamei tale.”

„Să nu uităm totuși că Yun Shi Yon a fost ucisă la ordinul lui Min SinJu pentru că știa despre faptul că fusese în noaptea morții lui Lee Ha Ni la apartamentul acesteia,” spuse DooSan. „În cazul mamei lui SolHi… n-aveau de ce s-o facă, căci…”

Tăcu DooSan și tresări la fel ca ceilalți în clipa în care SolHi se smulse de lângă ei și, cu pași grăbiți, se apropie de bătrâna YeJin și de fiul ei, când aceștia intrară în ogradă. Ba chiar SuJin fu nevoit să-i iasă în cale lui SolHi, dându-și seama că ea era capabilă de-o nebunie în acele clipe. Și nu greșea deloc SuJin gândind astfel, căci, la nici doi pași de cei doi, ținută totuși departe de ei de tânăr, SolHi strigă, „Cum ai putut, bunico YeJin? Cum ai putut să nu-mi spui despre mama?”

„Eu doar… Noi…,” se bâlbâi bătrâna, privind în altă parte.

A bătrânei ezitare o scoase pe SolHi și mai mult din sărite. Din această cauză și strigă ea iar, înnebunită, „Vorbește odată! Spune-mi de ce! De ce ai făcut asta, bunico YeJin? Doar am avut încredere în tine. Ți-am dat-o în grijă pentru că mi-ai promis asta. Tu însă…” Tot striga SolHi, zbătându-se în brațele lui SuJin ca să ajungă la bătrână și la al ei fecior.

Privi însă cât de curând cu ură la fiul bătrânei când acesta îi spuse, burzuluindu-se în fața ei, „Ce mi te-ai înfipt în bătrână, nebuno? Sau ce, calci pe urmele mamei tale smintite cumva? Dacă da, mergi și te internează la casa de nebuni și nu fă și pe alții să sufere din cauza ta, așa cum a făcut și smitita de maică-ta, de care ea a avut grijă în toți acești ani pe când tu te distrai și trăiai pe picior mare la capitală. Sau… n-am dreptate cumva?”

Tot ce auzi SolHi în acele clipe fură insulte la adresa mamei ei. Din această cauză și simțea cum clocotește ura în pieptul ei. O ură care o făcu să șuiere printre dinți dintr-o dată, „Smintită? Nebună?” După care, împingându-l pe SuJin într-o parte, vru să se apropie de bărbat și să-l lovească.

Nu reuși să se apropie totuși de el datorită lui DooSan, care, îmbrățișând-o brusc, îi șopti la ureche, „Nu se merită, SolHi! Oricum… o să plătească pentru ce-a făcut.” Cât de curând însă privi mirat în urma lui, la fel cum făcu și SolHi, când se auzi cum cineva primi un pumn în față, nimeni altul decât fiul bătrânei YeJin, care zăcea în acele clipe la pământ, atingându-și buzele însângerate.

The story has been stolen; if detected on Amazon, report the violation.

Cine-l lovise pe individ fusese Kan. Ba chiar acesta, fără să-i pese de plânsul bătrânei când își văzu fiul căzut și lovit, spuse oarecum în batjocură, privindu-și pumnul, „Se așezase o muscă! De asta și mi-am zis s-o alung. Sper doar că n-am exagerat prea tare.”

„Destul!” Șopti SolHi dintr-o dată, o șoaptă care-i făcu pe toți s-o privească uimiți. „Nu mă interesează răzbunarea, ci doar să știu ce s-a întâmplat cu mama în acea noapte. Așa că, bunico YeJin, spune-mi: ce anume s-a întâmplat atunci? Chiar au trecut acei bărbați pe aici?”

Ațintindu-și privirea în ochii bătrânei, SolHi o văzu pe femeie privind în altă parte. O reacție care li se păru stranie tuturor. În special când ea spuse, „Nu știm, SolHi. Noi am lipsit doar puțin timp. Când ne-am întors însă…”

„Ați lipsit? V-ați întors?!” Murmură SolHi confuză, scuturând brusc din cap. „Stai puțin că nu înțeleg: cum adică v-ați întors? Vreți să spuneți că mama a fost lăsată singură?”

„Doar nu era să stea 24/24h cu nebuna,” murmură feciorul bătrânei cu aroganță în timp ce se ridica de jos și-și atingea buzele însângerate.

Al lui comentariu readuse nebunia în sângele lui SolHi, căci ea-i strigă, „Ba era nevoie să stea cu mama. 24/7. De ce? Pentru că vă plăteam bine pentru asta. Pentru fiecare datorie obținută de tine la jocurile de noroc.”

Abia atunci înțelese DooSan ce anume trăise SolHi la viața ei. Și, trist și dezamăgit și el de oameni, murmură abia auzit, „Acum înțeleg de ce n-ai încredere în oameni, SolHi. Ei chiar te-au înșelat și îngenuncheat mereu.” Apoi… privi în altă parte, dezamăgit chiar și de sine, părându-i rău pentru fiecare cuvânt pe care i-l spuse ei în salon în acea zi.

Era însă prea târziu pentru regrete. Ce trebuia să facă în acele clipe era să-i fie alături. Din această cauză și-o strânse cu putere de mână, dându-i de înțeles că îi era alături.

SolHi însă nu-l simțea. Pentru ea conta doar faptul că aflase în sfârșit adevărul: plătise mult mai mult decât fusese necesar ca să-și protejeze mama, ca într-un final să afle că SinHa fusese mereu neprotejată de fapt. Iar acest adevăr, ce-o rănea asemeni unui cuțit înfipt în inimă, o făcu să simtă că ar vrea într-adevăr să dispară de pe fața pământului. N-o putea face însă, căci… era necesar să-i facă dreptate mamei ei în acele clipe. De aceea și spuse într-un final cu glas gâtuit, „Ar fi trebuit să-mi spune-ți atunci: că era prea greu pentru voi să aveți grijă de mama. Astfel i-aș fi găsit un alt loc, unul în care ar fi fost protejată. Dar așa…” SolHi izbucni apoi în plâns. „Măcar ați fi putut să-mi spuneți când s-a pierdut. De îndată ce-a dispărut, căci…”

„Noi n-am spus nimic pentru c-am crezut c-o găsim repede,” încercă să se justifice bătrâna tot apucând mâna lui SolHi pe care ea și-o retrăgea imediat ce simțea degetele femeii strângându-se în jurul mâinii ei. Ba chiar SolHi se simțea dezgustată de acea atingere. Bătrânei însă părea să nu-i pese, căci continua să se justifice. „Doar știi că nu doar odată a dispărut SinHa. Am găsit-o însă mereu. De aceea și-am crezut că…”

„Dar… n-ați găsit-o, bunico YeJin,” spuse SolHi printre lacrimi. „N-ați găsit-o repede așa cum ați crezut, dar chiar și așa ați tăcut cu toții. Chiar de știați unde lucrez și că aș fi putut-o găsi eu mult mai ușor. Și, din cauza voastră și-a tăcerii voastre, mama a petrecut zile întregi în întuneric, în apă, acolo unde e frig, unde nimeni n-a putut s-o strângă în brațe și să-i spună că se putea în sfârșit odihni în pace, căci… prea mult a trăit mama în întuneric. Trebuia să nu-i permitem asta și după moarte. Voi însă… voi însă…”

„Știu, SolHi… noi însă… n-am putut să-ți spunem,” se tot văita bătrâna, încercând să ajungă iar la SolHi. Nu se putu apropia iar de ea din cauza lui Kan și-a lui DooSan, care, înțelegând câtă durere îi cauza lui SolHi apropierea de bătrână se interpuseră între ele.

Ba chiar DooSan, auzind-o pe SolHi izbucnind iar în lacrimi, o trase spre el și-o strânse cu putere la piept. De spus nu-i spuse însă nimic, căci nu erau necesare cuvintele. Conta doar faptul că el era acolo, alături de ea și că nu era singură. Astfel, strânsă la piept de DooSan, SolHi plânse multă vreme. Dar totuși, printre lacrimi, auzind vaietele bătrânei YeJin, care-i tot cerea s-o ierte, SolHi murmură, „Vreau ca ei să dispară, DooSan! Să dispară de pe fața pământului de trebuie, doar ca să nu-i mai văd nicicând.”

„Am înțeles!” Șopti DooSan, mângâindu-i părul. După care, bărbatul le făcu cu capul lui Kan și Yu să-i ia pe bătrână și pe fecior de acolo. Un ordin pe care inspectorul și Kan îl îndepliniră numaidecât, scoțându-i pe cei doi din ogradă și ducându-i spre patrulă.

***

Deși apa i-a luat mereu oamenii dragi și i-a adus tristețe, la fel a liniștit-o mereu pe SolHi. Din această cauză și mergea de fiecare dată la roci, ori de câte ori simțea furtună în sufletul ei. Ca în acea zi când își pierdu definitiv mama, căci anume la stânci se îndreptă în cele din urmă, lăsând briza mării să-i mângâie obrajii scăldați din belșug de lacrimi amare.

În acea zi însă marea n-o liniști ca de fiecare dată. Din contră, păru că briza mării întețea tot mai mult focul din inima ei. Un foc care mocnise încet până în acel moment, dar care se încinse vâlvătaie odată ajunsă la roci și care-i ardea încet, dar sigur, coșul pieptului, făcând-o să simtă că n-avea aer.

Din această cauză și strigă dintr-o dată SolHi, „Vreau să respir! Vreau să se termine! Vreau să văd soarele din nou pe cer. Sau… cer chiar atât de mult, Doamne? Chiar atât de mult cer eu?”

Răspuns de la stele nu primi însă. Doar simți cum DooSan îi puse al lui sacou pe umeri. După care, când SolHi se așeză pe rocă, simțind că nu mai avea puteri de mai mult, bărbatul se așeză alături de ea și spuse în șoaptă, „Plângi dacă asta simți, SolHi! Plângi până ți se va ogoi sufletul și vei simți că-i capabil să se vindece în cele din urmă.”

Șoaptei lui SolHi nu-i răspunse. Ea doar își întoarse fața de la el și privi în zare, simțind că era încă supărată pe el pentru faptul c-o luase pe SinHa de lângă ea și i-o dăduse lui GhiYon, ca s-o ducă într-o încăpere rece și neprietenoasă de care SolHi se temuse mereu. În același timp era și conștientă că DooSan nu făcuse asta ca s-o rănească, ci pentru că așa era corect, că doar astfel puteau afla adevărul. Asta însă nu însemna că acel gând o făcea să sufere mai puțin.

Din contră, stând alături de el, simțea că chiar n-avea aer, căci pe de-o parte își dorea cu tot sufletul să plângă la pieptul lui, strânsă cu putere în ale sale brațe puternice, iar pe de alta, își dorea să fugă de el, considerându-l dușman. N-avea însă unde fugi, căci acolo nu era un loc unde ar fi putut să se ascundă. La fel era nevoită să asculte tot ce-i spunea el, deși și-ar fi dorit ca el să tacă.

DooSan n-avea însă de gând să tacă, căci pentru el conta mai mult s-o știe alături de el, să știe că era bine și nu departe de el, în brațele nebuniei. De aceea și-i spuse într-un final, privind-o, „Chiar dacă știu c-ai vrea să nu-ți stau alături, SolHi, o s-o fac. O să-ți stau alături atâta timp cât e necesar.”

„Chiar dacă asta nu-i ceea ce-mi doresc?” Întrebă ea fără să-l privească.

„Mmm, n-am să plec. Chiar dacă asta îți dorești.”

„De ce?” Întrebă SolHi mirată, privindu-l în sfârșit.

„Pentru că… ai nevoie de mine,” murmură DooSan. Apoi, apucând-o de mână, o trase spre el și o strânse din nou la piept. După care-și afundă fața în părul ei de culoarea castanelor coapte, inspirând adânc al lui parfum împletit cu aroma brizei mării.

Ce-l miră însă enorm fu faptul că SolHi nu se împotrivi acelei îmbrățișări. Din contră, ea-și încolăci brațele în jurul trupului lui și, cu fața ascunsă la pieptul lui, începu să tremure ușor sub povara lacrimilor ce-i umeziră în cele din urmă materialul cămășii. Lacrimi care-l făcură pe bărbat să surâdă trist. Era și fericit în același timp și nu pentru că-i era lui SolHi alături, ci pentru că știa că anume lacrimile i-ar fi descătușat ei sufletul și i-ar fi permis mai apoi să respire liber.

Dar, deși credea DooSan că-s doar ei doi acolo și că doar lui îi păsa de SolHi în acele clipe, se înșela amarnic, căci Iu Min era la câțiva pași de ei, ascultând în tăcere cele spuse de ei. Și simțea Iu Min durere în suflet, mai ales văzând-o pe SolHi în brațele unui alt bărbat, un rival care-i săruta atât de tandru creștetul capului, făcând-o să înțeleagă că o iubește.

Același lucru și l-ar fi dorit și Iu Min: s-o strângă pe SolHi la piept și să recunoască în sfârșit că o iubește. Se abținuse însă de la astfel de declarații în acele clipe, considerând că nu era momentul potrivit. Astfel îi dăduse șansa rivalului să-i spună lui SolHi despre ce simte, nu prin cuvinte, ci prin fapte, ceva ce Iu Min mereu își dorise să facă, dar ceea ce nicicând nu făcuse din cauza lașității.

***

„Și totuși m-ați mințit, bunico YeJin!” Îi spuse SolHi bătrânei în aceeași seară când se întoarse în Seul pentru funeralii și merse de-o văzu pe bătrână la secția de poliție Kanam, unde ea și fiul ei fuseseră duși la ordinul lui Han DooSan, pentru investigații ulterioare. „Mi-ați spus că ați lăsat-o singură doar câteva clipe. Dar… a fost minciună, căci de fapt v-ați întors dimineața. Nici nu încercați să vă justificați sau să spuneți că nu-i drept, căci v-au văzut vecinii intrând în ograda noastră abia dimineață.”

La auzul celor spuse de SolHi, ochii femeii se umplură de lacrimi. Ba chiar murmură un abia auzit, „SolHi eu…”

Ale bătrânei lacrimi n-o impresionară deloc pe SolHi. Din contră, păru că-i împietriră și mai mult inima, căci îi spuse cu glas sever, „De ce ați făcut-o totuși? De ce ați lăsat-o singură când spuneați mereu că mama e ca o fiică pentru dvs? Ba chiar v-ați jurat că nicicând n-o să sufere. În schimb… datorită aceleiași „griji,” a ajuns să sfârșească singură, în frigul și întunericul apelor. Chiar nu merita mama asta. Prea mult suferise în viață ca să sufere și după moarte.”

Oglindindu-și privirea în cea înlăcrimată a bătrânei, SolHi simți ură. Nu pentru bătrână însă, ci pentru sine, că nu fusese capabilă să-și apere mama așa cum își jurase s-o facă încă de când era copil. Dar, în clipa în care bătrâna îi spuse, „Tu ca fiică ai dreptul să mă urăști,” începu să tremure ușor. Mai ales când bătrâna spuse, „Chiar și așa nu regret nimic, căci am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca s-o găsim cât mai repede. Doar… n-am vrut să-ți fac rău, căci știu cât ai suferit și tu în viață.”

„Și totuși ați făcut-o!” Spuse SolHi cu ură. „M-ați mințit cum mințiți și acum. Minciuni despre care am fost mereu conștientă, precum acelea că mama distrugea lucruri în magazinul doamnei Ho, când de fapt aveați nevoie de bani pentru a vă întreține fiul inutil, crezând că sunt proastă și nu-mi dau seama de nimic. Din această cauză și nu mi-ați spus despre mama: v-ați gândit că dacă o găsiți o să puteți ascunde de mine ce s-a întâmplat și continua apoi să mă smulgeți de bani de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.”

„Ba nu-i așa, SolHi. Noi n-am ascuns de tine pentru că ne temeam. Doar voiam s-o găsim mai repede.”

„Și iar mințiți. Privindu-mă în ochi de altfel, deși știți prea bine că de știam de dispariția mamei am fi găsit-o mult mai devreme.”

„Asta nu garantează însă că ai fi găsit-o în viață, SolHi. La fel nu știm când și cum SinHa a căzut în apă și…”

„Ați fi știut de n-ați fi lăsat-o singură!” Șuieră SolHi printre dinți. „Ați fi știut de v-ar fi păsat cu adevărat de ea. În schimb… v-a păsat de bani. De asta ați ascuns de mine tot: ca să aveți o sursă continuă de bani pentru cămătarii cărora fiul dvs inutil le datora mereu. Sau mă înșel cumva?” Spuse ea, sprijinindu-se cu coatele de masă și aplecându-se ușor în față.

Privirea lui SolHi, ațintită în ochii bătrânei, o făcu pe aceasta din urmă să privească în altă parte. Apoi, cu glas tremurat, bătrâna YeJin spuse, „Nu, nu te înșeli.”

„Măcar acum recunoașteți!” Spuse SolHi dezamăgită. Apoi închise ochii, scârbită, auzind plânsul înăbușit al bătrânei. Ba chiar strânse și pumnii, simțind nevoia să distrugă totul în calea ei.

O mișcare observată și de DooSan, care stătea în acele clipe în camera monitoarelor și nu le scăpa din ochi. De altfel era el acolo cu știrea lui SolHi, căci doar astfel îi permise s-o vadă pe bătrâna YeJin. Dar făcu el asta temându-se ca nu cumva SolHi, într-o criză de nebunie, să se arunce asupra bătrânei și să-și facă dreptate cu mâna ei. În acele clipe însă, văzând suferința din ochii femeii iubite, înțelese de fapt că greșise permițându-i să se vadă cu bătrâna. La fel era conștient și de faptul că, înfruntând realitatea, SolHi putea să se pună mai repede pe picioare mai apoi și să nu se afunde în durerea care-i măcina sufletul, întrebându-se mereu, „Ce-ar fi fost dacă…”

Ba chiar DooSan se cutremură dintr-o dată când SolHi spuse, „N-ați fost nicicând sub ape, bunico YeJin. Nu-i cunoașteți adâncurile și nu i-ați simțit nicicând frigul de gheață pe piele. Din această cauză n-o să știți nicicând cum e să mori astfel. Eu însă știu prea bine cum se simte să fii în acele ape reci. De asta și mă doare enorm să știu cum a murit mama.”

„În aceleași apele în care a vrut să te ucidă și pe tine acum 20 de ani,” spuse bătrâna grav, de parcă ar fi încercat s-o rănească pe SolHi astfel. Prin ceea ce spuse însă reuși doar să-l uimească și mai mult pe DooSan, căci el nicicând nu aflase de încercarea lui SinHa de a-și ucide fiica cu propriile mâini.

SolHi însă, deloc impresionată de spusele bătrânei, îi spuse sec, „Și totuși eu n-o judec pentru acea dată pentru simplul fapt că nu știa ce face.”

„De asta ai iertat-o?” Întrebă bătrâna aproape în șoaptă. „Pentru că te-a aruncat atunci de pe stânci ca să se salveze pe ea, punând totul pe seama nebuniei?”

„Nu sunteți cine s-o judecați, bunico YeJin. Ce-a făcut mama e doar păcatul ei și, de-o fi cineva s-o judece, atunci o va face doar bunul Dumnezeu.”

„Cum rămâne cu tine, SolHi? Cum rămâne cu ce simți tu? Sau… chiar ai uitat tot ce ți-a făcut? Dacă da, atunci chiar ești proastă, căci un altul în locul tău i-ar fi întors spatele și-ar fi plecat de mult.”

„Să plec, bunico? Unde? Să fug? De ce? Mai ales… pentru ce să fac toate astea? Ca să trăiesc mai bine eu? Chiar credeți asta, că uitându-ți părinții și copilăria trăiești mai bine? Eu nu cred asta. La fel n-am iertat pe nimeni și nici n-am justificat faptele nimănui. În special ale mamei și asta din simplul motiv că eram doar un copil când s-a întâmplat totul, un copil care n-avea nicio vină, dar care totuși a plătit pentru vina altora. Asta însă… nu-mi dădea dreptul să-i întorc spatele celei care mi-a dat totuși viață.”

„A fi mama cuiva nu justifică ulterior durerea pe care i-o pricinuiești propriului copil, SolHi.”

„Și credeți că eu nu știu asta? Știu, dar… nu mi-a păsat dacă sincer. Pentru mine a contat doar faptul că aveam o familie, indiferent cum era acea familie pentru mine. O familie pe care am pierdut-o din cauza voastră și-a lăcomiei voastre. Din această cauză și nici n-am de gând să vă iert, bunico YeJin, câte zile voi mai avea de trăit.” După care SolHi vru să se ridice și să plece.

Rămase însă așezată pe scaun când bătrâna se repezi brusc spre ea și-i apucă mâinile într-ale ei. Apoi, privind țintă în ochii lui SolHi, îi spuse rugător, „Te rog, SolHi, te implor, indiferent de ce nu simți, nu te răzbuna pe fiul meu pentru ce s-a întâmplat. El nu-i de vină. Doar eu. De aceea, de vrei să te răzbuni pe cineva, atunci răzbună-te pe mine, căci eu am lăsat-o singură. Așa că… te rog, SolHi, cruță-mi fiul, căci doar pe el îl mai am.”

Ale bătrânei cuvinte o făcură pe SolHi să surâdă. Surâse însă trist, ciudat mai bine zis. După care, scârbită, își desprinse mâinile din prinsoarea mâinilor bătrânei. Apoi, strângând cu putere mâinile femeii într-ale ei, privi țintă în ochii ei și-i spuse, „Să-l cruț? Pe parazitul care m-a lăsat orfană de mamă, deși, datorită ei, e încă în viață? Ba nu, bunico, asta n-am s-o fac, căci anume el v-a luat de lângă mama în acea noapte, căci, de i-ați fi fost alături, atunci ea ar fi fost în viață acum.”

„Chiar și așa, SolHi,” insistă bătrâna, strângându-i iar mâinile într-ale ei, „eu am fost mereu alături de ea. În toți acești ani eu am avut grijă de ea. Așa că, dacă ai măcar puțină milă de mine, atunci…”

„Milă? Grijă? Ba nu, bunico YeJin, „grija” ta a fost bine plătită în toți acești ani. Mult mai mult decât ne era înțelegerea. O grijă care m-a costat mult prea scump și nu vorbesc doar de banii pe care i-am trimis pentru a plăti „stricăciunile” mamei, bani care ajungeau în buzunarul cămătarilor în timp ce eu muream practic de foame. N-am zis însă nimic nicicând. Mi-am zis că trebuie să fiu recunoscătoare și să plec capul. Ceva ce regret enorm în aceste clipe, căci de-aș fi avut curajul s-o internez pe mama ar fi fost în siguranță și nu în mâinile asasinilor de-alde voi.”

Ultima parte SolHi o șuieră printre dinți, cu ură, scrâșnind puternic din dinți în cele din urmă în timp ce-și desprinse mâinile din prinsoarea mâinilor bătrânei. Apoi, ridicându-se în picioare și privind țintă la bătrână răspunse la întrebarea acesteia, „De ce totuși faci toate astea, SolHi?”

„Pentru dreptate, bunico! Pentru dreptate, chiar dacă mi-am zis să nu fac asta. Dar… o s-o fac pentru că cei, care mi-au spus nu demult că nu fac decât să cerșesc milă fără să lupt, aveau dreptate. La fel cum au avut dreptate spunând că am făcut mereu totul pentru alții, dar nicicând nimic pentru mine. Acum însă o să-mi fac dreptate mie și, în același timp, o să-i fac dreptate mamei. Nu cu mâna mea însă. Nu, stați fără grijă, căci n-am de gând să-mi pătez mâinile cu sângele vostru. O să am însă grijă să plătiți după merit și-o să am grijă ca justiția să vă facă să plătiți cât mai dur pentru asta.”

Spunând aceste cuvinte, SolHi întoarse spatele bătrânei și părăsi sala de interogatoriu. Nu privi nici măcar pentru o clipă în urmă și nici nu-i păsă de lacrimile bătrânei, care îngenunchease în urma ei, implorând-o să-i cruțe feciorul. Doar… când ieși din sala de interogatoriu și închise ușa în urma ei, simți c-o lăsau puterile. De aceea și se prinse de clanța ușii: doar ca să nu cadă.

Așa și-o găsi DooSan când se apropie de ea: stând locului și privind țintă în față. Părea că nu vedea nimic la fel cum părea că nu simțea nimic în acele clipe. Doar când DooSan o întrebă, „Ești bine?” îndrăzni să-l privească. Apoi, când simți în sfârșit că putea respira din nou, clătină din cap și-i spuse, „Nu pot fi bine, DooSan. Nu în astfel de clipe când cerul a căzut peste mine și nu-mi dă voie să respir.”

DooSan nu mai spuse nimic după astfel de cuvinte. Doar o strânse din nou în brațe și-i permise să-și plângă îndelung durerea, fără să-i pese de ochii curioșilor care treceau pe alături întrebându-se ce totuși se întâmpla între cei doi.

***

Flăcări lacome mâncau sicriul în care fu închis trupul lui SinHa în cele din urmă. Un sicriu de lemn, frumos ornamentat, așa cum fusese dorința lui SinHa să-și petreacă ultimele clipe pe pământ, căci anume ea îi ceruse fiicei sale, când aceasta era încă mică, într-o zi când era lucidă încă, „Să mă dai focului, SolHi, și să-mi împrăștii mai apoi cenușa peste mare, ca să pot pluti mereu peste ape, simțindu-mă liberă.”

De această rugăminte a mamei SolHi își aminti abia când Kan o întrebă cum și-ar dori să aibă loc funerariile mamei ei. Atunci, aducându-și aminte de acea zi, SolHi spuse sec, „Vom trece pe la crematoriu.” După care se îndreptă spre mașină și plecă împreună cu Yu și Yoon Suk, în timp ce Kan și DooSan îi urmară în altă mașină.

În mașină însă, în timp ce se îndreptau spre crematoriu, pe străzile aglomerate ale Seulului, SolHi își sprijini capul de geam și privi îndelung afară. Astfel își putu da frâu liber gândurilor și în special să-și amintească despre acea zi când SinHa îi spuse despre ultima ei dorință. Avea doar 11 ani pe atunci. Dar chiar și așa ținea atât de clar minte cuvintele mamei, care îi spuse, „De-o fi vreodată să-mi termin zilele, să mă dai focului, SolHi.” Și îi spuse SinHa asta fiicei sale într-una din seri când aceasta se întoarse acasă după ce ea și Iun Min terminară de spălat barca de pescuit, pentru care primeau bani.

În acea seară fetița nu înțelese prea bine ce vruse să-i spună a ei mamă. De aceasta o privi confuză, stând chiar în fața ei. Ba chiar se miră enorm când SinHa o strânse la piept, pentru prima dată în viața ei sau cel puțin asta își amintea SolHi. Apoi, cu capul lipit de cel al copilei, SinHa mai spuse, „Nu vreau funeralii tradiționale, SolHi. Nu vreau ca trupul meu fără suflare să fie dat pământului. Așa că: fă-mă cenușă și las-o să zboare peste ape.”

Dar, deși i se părură crude acele cuvinte spuse ei de a ei mamă, în acele clipe, stând pe bancheta din spate a mașinii și privind la graba mașinilor care treceau pe alături, SolHi zâmbi. Și zâmbi ea tocmai pentru că realizase că mama ei nu doar o urâse în viață, ci și avuse încredere în ea de-i ceruse să aibă grijă de ale ei funeralii astfel. La fel… simțea SolHi că a ei mamă o și iubise și nu doar o urâse, cerându-i mereu să dispară din ochii ei.

Din această cauză și murmură SolHi abia auzit în timp ce privea la flăcările care dansau în jurul sicriului, „Al tău vis a fost în sfârșit împlinit, Mamă.” Apoi, strângând cu putere mâna lui DooSan, care-i stătea alături, SolHi surâse, deși printre lacrimi, căci înțelese totuși că în astfel de momente grele nu fusese ea singură până la urmă.

***

În dimineața ulterioară incinerării, SolHi și restul merseră pe plajă. Și făcu ea asta tocmai pentru că știa prea bine că ceea ce urâse cel mai mult SinHa cât fusese în viață era să stea închisă într-o casă. De aceea și se decise SolHi să-i dea libertea mult dorită în loc s-o lase închisă în acel recipient rece în care i se pusese cenușa după incinerare.

Locul pe care-l alese SolHi ca să-i împrăștie cenușa fu anume partea ceea de plajă de lângă stâncile de pe care căzuse SinHa. Și alese ea acel loc pentru că credea că sufletul mamei ei mai era încă prin preajmă și ar fi văzut astfel, fără doar și poate, că SolHi îi îndeplinise ultima dorință. Dar, înainte de ai arunca cenușa peste ape, SolHi le permise sătenilor, celor care avuseră totuși grijă de ea și de SinHa în toți acei ani, să-și ia rămas bun de la a ei mamă.

Pentru asta, ca să-și poată arăta respectul față de cea trecută în neființă, toți cei care se apropiaseră de poza lui SinHa și de micul recipient alb cu cenușă, puse pe o pânză albă direct pe nisip, lăsaseră o floare albă lângă ele și o piatră, clădindu-le astfel într-un turn. Apoi, unul câte unul se închinară în fața lui SolHi, dar nu spuseră nimic. Doar bătrânul Pan îi vorbi lui SolHi când se apropie ultimul de ea, „Iertate să ne fie greșelile, SolHi, și la fel să ne fie iertate și păcatele. În astă viață însă sau dincolo de moarte, când vom da iar ochii cu a ta mamă, vom plăti totuși pentru ceea ce-am făcut. Dar, până asta se întâmplă, zic să lăsăm la o parte resentimentele și să permitem amintirilor frumoase să ne intre în suflete.” După care bătrânul se închină de trei ori în fața pozei lui SinHa.

SolHi nu-l privi pe bătrân însă. Ea doar se închină ușor în fața lui, așa cum cereau tradițiile. Doar pe Mina o îmbrățișă ușor când aceasta se apropie de poza lui SinHa să-și ia rămas bun. După care, pustiită pe dinăuntru, SolHi privi îndelung marea.

În cele din urmă, când și ultimul localnic își luă rămas bun de la SinHa, SolHi luă recipientul alb cu cenușa mamei și se apropie de mare. Acolo, când apa îi ajunse până la genunchi, SolHi ridică capacul micului vas alb și, vârându-și mâna în el, simți pe piele cenușa care mai era încă caldă. De asta și zâmbi ea și spuse, „Așa cum a fost și mâna mamei… caldă, ori de câte ori puteam eu s-o ating.” După care scoase mâna din acel vas și lăsă cenușa din palma larg deschisă să-i zboare spre orizont, luată fiind de vânt pe ale lui mari aripi.

***

CU O SĂPTĂMÂNĂ ÎN URMĂ. ÎN SEARA MORȚII LUI SINHA.

Adormită fiind pe podea, cu păpușa pe care o strângea cu putere la piept, SinHa se foi deodată în somn, auzind zgomote. Apoi, când zgomotele se întețiră, SinHa se ridică mai întâi pe șezute și ascultă cu atenție ce se întâmpla afară. Văzând însă că nimeni nu se apropie, căci ei i se păruse că anume bătrâna YeJin era afară, SinHa se trase spre ușă, pe care o crăpă nițel și privi în ogradă. Văzu astfel cum dintr-un furgon negru, oprit pentru scurtă vreme în fața porții, ieșiră câțiva bărbați la costum. Bărbați care săriră apoi gardul și se furișară spre casă.

Văzându-i, SinHa începu să se agite, murmurând întruna, „Bărbați răi! Sunt bărbați răi aici! Au venit după mine!” După care, speriată, SinHa apucă păpușa de mână, o strânse la piept și sări mai apoi prin geamul deschis în spatele curții.

Sări la timp SinHa prin fereastră, căci, după câteva clipe, agresorii intrară în cameră fără să facă prea mult zgomot. Văzând însă geamul deschis își dăduseră seama că ea fugise și ieșiră și ei tot prin geam cu gând s-o ajungă din urmă. Fură însă nevoiți să caute prin ogradă minute în șir fără să găsească pe nimeni, căci SinHa se ascunse, în spatele unor arbuști, acoperindu-și gura cu palmele de teamă să nu fie auzită.

Abia când urmăritorii ei trecură în fugă pe lângă ea și când înțelese că n-o puteau vedea, SinHa ieși din a ei ascunzătoare și fugi spre plajă cât o țineau picioarele. Nu strigă și nu ceru ajutor așa cum obișnuia când era speriată. Ea doar fugi spre acele roci, aducându-și aminte că SolHi obișnuia să-și petreacă timpul acolo, gândind că astfel va fi protejată în cele din urmă.

Ajungând la roci însă nu găsi pe nimeni. Chiar și așa urcă pe ele până ajunse sus. Nici măcar faptul că se răni alunecând pe ele n-o opri. Doar când fu sus pe ele se întoarse SinHa și privi în jur, răsfățată din plin de briza mării. La fel se bucură din plin de acea liniște din jur, o liniște care o speriase de atâtea ori în trecut, dar care o calma și parcă o atrăgea la ea în acele clipe.

Doar când SinHa simți că cineva se apropia, se întoarse și privi înspre drum, acolo unde văzu lumina farului slab al unei biciclete. De aceea și strigă ea dintr-o dată, „Acasă! SolHi, ești tu?” Nu răspunse însă nimeni, căci săteanul se urcase deja pe bicicletă și era mult prea departe ca să audă ce strigase ea. SinHa însă, fericită și crezând că anume SolHi se îndrepta spre sat, se grăbi să coboare rocile. Din cauza mișcării bruște piciorul îi alunecă, iar ea scăpă păpușa din mână, care se afundă numaidecât în apă.

La vederea păpușii înghițite de ape, SinHa înnebuni și începu a striga, „SolHi, fetița mea a căzut în apă! Cineva să mă ajute! Să mă ajute!” Nu era însă nimeni acolo s-o audă strigând sau s-o ajute. La fel nu fu nimeni alături de ea când SinHa se întinse spre ape, deasupra cărora plutea păpușa, gândind ca astfel s-o salveze singură pe SolHi, pe care începu s-o vadă mai apoi zbătându-se în apă în încercarea disperată de a se salva. Era însă doar amintirea acelei zile în care ea o aruncase pe a ei fetiță de pe acele roci, o amintire care o atrase spre ape tot mai mult ca să ajungă să fie înghițită de ele în cele din urmă… odată și pentru totdeauna…