O mare ladă cu pește se vedea în spatele bicicletei pe care SolHi o ținea de coarne, împingând-o înainte. O ladă care părea extrem de grea la prima vedere, dar totuși o greutate pe care SolHi părea s-o susțină cu ușurință, căci bicicleta nu se înclină pe-o parte nici măcar pentru o secundă. Ceva ce-l făcu pe DooSan să se încrunte la un moment dat, căci i se părea ciudat s-o vadă pe SolHi susținând o așa greutate. De altfel lui mereu ea i se păruse fragilă, capabilă să se frângă la prima adiere mai puternică de vânt. Dar… surpriză… rezultase că lucrurile erau total opuse imaginii pe care el și-o pictase în cap despre femeia din fața lui.

Ce era mai ciudat de atât pentru el era s-o vadă pe SolHi zâmbind. Ceva ce nu prea observase el la dânsa mai înainte, ceea ce-l făcuse adesea să se întrebe de era ea umană sau doar un robot părând unul. În acele clipe însă, trecând prin sat, SolHi radia toată, zâmbindu-le larg sătenilor întâlniți în cale, în special bătrânilor.

„De parcă mi-ar face mie în ciudă,” bombăni DooSan sub nas, privind-o. „Când e în oficiu sau cu mine, arată de parcă-i mereu gata să muște pe cineva. Cu alții însă e toată numai un zâmbet. Ceva suspect aș zice eu.”

Tresări dintr-o dată sărmanul, oprindu-se locului și chiar o privi cu ochi mari când o surprinse pe SolHi la doar câțiva pași, privindu-l pe sub sprâncene. O reacție a lui care la fel i se păru suspectă lui SolHi, căci îl întrebă, „Ce tot naiba pui tu la cale? Sau… ar trebui să întreb cu cine mă vorbești pe la spate?”

„Eu?” Întrebă DooSan dintr-o dată, parcă vrând să se apere astfel. „N-am zis eu nimic dacă sincer. Ai vedenii din câte văd.” Apoi, încercând parcă să „scape” de interogatoriu, tot scărpinându-se în cap la fel ca și Kan când era încurcat, DooSan încercă să treacă pe alături. Se opri într-un final în dreptul ei când îi observă privirea fixă, ațintită asupra lui, „Ce acum? Ce? Ce?”

„Doar mă întrebam cine naiba ești,” o trânti SolHi dintr-o dată, c-o mină serioasă, pe care DooSan n-o văzuse nicicând mai înainte. De asta și deveni și el dintr-o dată serios.

„Cine-s?” Întrebă după asta, rânjind, parcă vrând să se asigure că n-o să fie „mușcat.” „De parcă nu mă știi. Cel asupra căruia te asmuți mereu, câine de vânătoare ce ești.”

„Da, asta o știu și eu, căci de la tine am învățat-o: asta cu mușcatul. Dar totuși simt eu că mai e ceva acum. Ceva ce pute a naibii de putred.”

„Am zis eu că ai vedenii,” țâțâi DooSan după câteva secunde de privit țintă la ea. „Sau… ar trebui să spun că simți mirosuri acolo unde nu-s?”

„Ba nu. Mirosul îl simt sigur și venind de la sursă sigură de altfel, tu, Han DooSan, căci… de ești aici e pentru ceva. Ceva a naibii de ciudat aș zice eu. Așa că, ia zi: pentru ce mama naibii ai venit până aici? Și nu-mi zi că pentru a mă aduce pe mine la secție, că nu cred eu în povești cu zâne.”

„Doar în cele cu balauri, nu?” Vru să facă DooSan o glumă. Înțelegând că făcuse una proastă, după mutra acră a lui SolHi, bătu în retragere. „Doar ziceam și eu. Și totuși n-ai dreptate! Adică când spui că nu-s aici pentru a te aduce înapoi, ci pentru ceva straniu.”

„Da nu mai zi?! Ar trebui să mușc momeala asta cumva?”

„Absolut, și… încetează a-mi vorbi cu accent! Nu înțeleg nimic din ce zici și… ești stranie! Mă irită! Vorbește normal să te pot înțelege și eu! Și… încetează a mai sări la gâtul sufletelor nevinovate care nu fac decât să se preocupe pentru tine! Mai ales, crezi că putem pleca acum? Nu de alta, dar… mai mult decât mă irită accentul tău „local” și ochii aceștia negri ațintiți asupra mea, mă scot din minți camerele de luat vederi de colo.”

SolHi se încruntă. „Despre ce mama naibii vorbești acuma?” Privind însă în aceeași direcție ca și DooSan, schimbă mutra acră pe un zâmbet când le văzu pe bătrânele satului privindu-i. „Aaa, acum înțeleg: te deranjează să fii supravegheat 24/24, nu?”

„Pe tine nu?”

„Nu, dacă sincer, căci… camerele acestea-s „oarbe.” Doar se uită spre tine, fără a capta prea mult.”

„N-aș fi eu atât de sigur de ceea ce spui. Și știi de ce? Pentru că le simt privirile ațintite asupra mea. Le simt arzându-mă pe ceafă, de parcă aș fi înconjurat de-o mulțime de cobre, începând cu cea din fața mea.”

„Dacă zici,” îi spuse SolHi nepăsătoare, ridicând brusc din umeri și continuându-și drumul.

Nu asta îi atrase însă atenția lui DooSan, ci al ei zâmbet. Unul frumos, plăcut, ce-l încălzi dintr-o dată pe dinăuntru. Și, atât de brusc că se surprinse și el de cum reacționase, simți gelozie față de vântul cela ce-și plimba șăgalnic degetele prin părul ei strâns în coadă, pe gâtul ei abia zărit după gulerul hainei și chiar pe chipul ei, cel scăldat în caldele raze de soare ale apusului. Raze pe care le urî DooSan dintr-o dată, căci ele n-aveau interzise sărutul, ceva ce el nu și-ar fi putut permite nicicând: s-o sărute pe buze, în văzul lumii, jucându-se șăgalnic prin părul ei, cel ce adia a lavandă și-a castane coapte.

„Aaa, ce naiba?!” Strigă DooSan în capul lui, simțind gelozia strângându-l în brațe. O gelozie nu doar pentru acele raze de soare și pentru vânt, ci și pentru bărbatul cela, care se oprise s-o salute pe SolHi când o văzu trecând pe acolo. Ba chiar se drăcui DooSan și pe sine, căci înțelese în sfârșit că ceea ce încercase atâta amar de vreme să ignore era real, adânc ascuns în pieptul lui, probabil prins bine cu acel șurub ce SolHi i-l dăduse nu demult, din clipa în care îi atinse palma ca să-l ieie. „Un șurub pe care am de gând să-l fixez bine și în capul tău, Han DooSan, că la sigur te-ai scrântit la minte cu astfel de gânduri. Nu acum însă, când ne întoarcem în Seul. Acolo, în doi doar, o să te fac la sigur să-ți bagi mințile în cap și să nu mai vezi iluzii frumoase acolo unde n-ar fi trebuit să fie decât ură.”

În momentul în care o auzi pe una dintre bătrâne strigându-i lui SolHi, „Girafa ceea e cu tine cumva?” DooSan se uită în stânga cu ochii cât cepele. Apoi, înțelegând că „girafa” era fără doar și poate adresată lui, DooSan privi la SolHi, arătându-i acesteia colții. Și era cu adevărat furios: nu pentru că bătrâna îl numise „girafă,” ci pentru că SolHi zâmbea. „Te simți triumfătoare, nu?” Șuieră el printre dinți, într-un final.

„Absolut, căci se pare că se completează Grădina Zoologică cu numele de „Han DooSan!”

„Ia, Ian SolHi, să știi că nu-i comic deloc!”

„De ce și nu?! Măcar cineva se distrează de nu tu.” După care, întorcându-se spre bătrână, SolHi îi spuse abia abținându-se să nu pufnească în râs, „Adjuma, să știi că „girafa” e una importantă. Procuror de la capitală de altfel.”

„Și?” Răspunse bătrâna în doi peri. „De-i de la capitală e fără mâini sau ce? Sau se crede cuumva important de lasă o fată să care greutăți în timp ce el fluieră a pagubă cu mâinile în buzunare?”

„Era despre mine cumva?” O întrebă DooSan pe SolHi, pus pe harță. Văzând-o însă chicotind, în sinea ei, se trase un pas în spate, șuierând printre dinți, „Las că-mi cazi tu în labe după asta. Atunci o să-ți arăt eu ce poate „girafa” asta.”

„Să întindă mai lung gâtul?” O auzi pe SolHi sâsâindu-i în ureche. De asta și-o privi cu ochi de fiară. Se cătrăni însă și mai mult când o văzu pe SolHi făcându-i cu ochiul, după care o văzu întorcându-se spre bătrână și, ducându-și un deget la buze, îi spuse aceleia pe un ton jucăuș, „Șșș, adjuma! Să nu fim rele acum, căci se supără și pe urmă-i rău de tot.”

„Mare scofală,” o trânti bătrâna dintr-o dată. „Numai numele de el că-i procuror, că de dreptate… ehe, mai e multă apă de curs pe Râul Han până ăsta să fie demn de așa nume. Și, nu sta locului, auzi? Pune mâna și ajută! Măcar cu împinsul dacă de altceva nu ești bun!”

Privind-o cu ochii cât cepele pe SolHi, care savura parcă victoria ceea, și fierbând pe dinăuntru din cauza nedreptății care i se făcea, DooSan se apropie iar de ea, șuierându-i printre dinți, „Ai decis cumva să-ți bați și tu joc de mine, nu? Savurându-ți pe deplin victoria!”

„Una binemeritată, domn procuror. Nu poți nega asta, căci demult aștept eu o astfel de șansă. Din ziua când te-am întâlnit de altfel.”

„Atunci, savureaz-o din plin, Ian SolHi, pentru c-o s-o poți savura doar o singură dată! Înainte s-ajungi în flăcările iadului pentru că ți-ai bătut joc de-un biet suflet ca mine,” se văită DooSan, smulgând brusc coarnele bicicletei din mâinile lui SolHi. „Și… ți-aș mai sugera să-ți ștergi rânjetul cela de pe față de nu vrei să vezi ce-i poate pielea diavolului Han DooSan.”

„Dacă zici!” Văzând însă că DooSan era cât pe ce să-i răstoarne lada cu pește, SolHi apucă brusc de ea, șuierându-i apoi printre dinți, „Te răzbuni cumva?”

„Știu și eu?!” Îi răspunse DooSan, forțând un zâmbet ciudat. „Poate doar îi întorc cuiva favoarea, nu crezi? Unei „prietene,” care m-a înjunghiat pe la spate cu prima ocazie.” Apoi, întorcându-i spatele lui SolHi, care continua să-l privească chiorâș, DooSan surâse, spre marea lui surprindere, căci nu-și de ce găsi jocul cela și mai ales cearta lor una de suflet.

***

Apropierea de DooSan o făcea să se simtă cu adevărat ciudat. Simțea fluturi în stomac chiar dacă n-ar fi trebuit să-i simtă și la fel se simțea stângace, „De parcă m-aș fi întors în liceu și m-aș fi îndrăgostit pentru prima dată. La naiba, nu astfel sperasem eu să se termine totul.”

„Să se termine? Ce anume?”

„Nimic. Doar… stai aici! Duc lada și apoi ne continuăm drumul,” murmură SolHi încurcată, simțindu-se chiar mai prost ca înainte și asta pentru că fusese auzită murmurând lucruri de către cel care n-ar fi trebuit de fapt să le audă. DooSan auzise însă totul, chiar dacă nu înțelesese mesajul, iar SolHi trebuia să recunoască că era o proastă. De ce anume? Pentru că-și pierduse de tot capul lângă bărbatul care trebuia să fie doar un dușman pentru ea, dar care devenea cineva cu adevărat important pe zi ce trecea, chiar și dacă SolHi ura să accepte asta.

Într-un final, surprinzând privirea lui DooSan ațintită asupra ei, după ce îi refuză iar ajutorul, înșfăcă lada cu pește și se îndreptă spre intrarea în supermarket, murmurând la plecare un prostesc, „Dacă o să fii cuminte, poate și primești o gustare, băiete. Ori o sticlă cu apă.” După care rânji din cauza propriei prostii, căci cum naiba îi spui șefului sau celui pe care îl placi să fie cuminte?! E câine sau ce?! La asta trebuia să se gândească după asta și cât se poate de serios. De nu, la sigur se băga în probleme serioase cu Han DooSan. Cât se poate de serioase, luând în considerare ultima noapte petrecută împreună. Nu că s-ar fi întâmplat mare lucru între ei, dar… putea fi totuși un început de-ar fi mers mai departe și… „La naiba, Ian SolHi, mai tacă-ți gura,” își spuse ea, chiar înainte să intre în supermarket.

În urma ei, DooSan privi fâstâcit spre mare. „Arăt a câine mai nou?” Murmură el, încurcat. „Poate… Doar un pic?! Puțin doar, dacă e să mă gândesc că am venit până aici să… Hei, Han DooSan, prietene, stai prost cu capul sau ce? Încetează a te gândi la prostii și mergi de vezi lumea! Locurile voiam să spun.” După care, simțindu-se mai fâstâcit decât până atunci, se îndreptă spre o mică platformă din lemn aflată nu departe de întrarea în supermarket pe care obișnuiau să se odihnească sătenii trecând pe acolo. Și, așezându-se pe ea, bărbatul inspiră adânc parfumul mării, murmurând pentru sine, „Am făcut cu siguranță o greșeală venind aici. N-am făcut decât să-i dau șansa să-și bată joc de mine. Dar, stai fără grijă Ian SolHi, găsesc eu ac și de cojocul tău după asta. Încă nu-i momentul, că dacă întreprind ceva riscant iar dispari. Nu, mai întâi te întorci în oraș și la muncă. După care, din nou pe mâna mea, te fac eu să plătești și pentru asta. La sigur o fac sau îmi uit numele, jur!”

Tăcu într-un târziu simțind că doar bătea câmpii, căci în veci n-ar fi fost în stare să-i facă ceva rău lui SolHi, mai ales s-o facă să plătească pentru ceva. Nu după cele întâmplate între ei în apartamentul lui. Fusese prea intens totul. Trăise din plin acel sărut, unul care îl făcu să se simtă atât de viu și dornic să iubească. Nu pe oricine, ci anume pe ea. Da, trebuia s-o iubească chiar dacă în tăcere, căci n-ar fi putut spune lumii despre ce simțea. Nu că s-ar fi temut să fie judecat, ci pentru că înțelegea prea bine că cea rănită în acea poveste putea fi anume ea. De fapt fusese deja rănită pentru un sărut și plecase. De-ar fi fost ceva mai mult…

„…nici nu vreau să mă gândesc la asta. Nu acum. Mai târziu poate c-o să mă și gândesc. Acum însă e mai bine să mă las pradă momentului și să văd unde anume ne duce valul. Sper doar că nu spre un loc de unde să nu ne putem întoarce nicicând.”

După astfel de gânduri se decise să-i permită doar soarelui să-i deranjeze liniștea prin a-i săruta îndelung creștetul și vântului șăgalnic să se joace în părul lui. De aceea închise ochii, lăsându-se puțin pe spate și sprijinindu-și corpul cu mâinile întinse un pic în spate. O poziție cât se poate de relaxantă, căci simți dintr-o dată că se rupse de lume, de grijile și problemele ei și chiar și de propriile probleme. De aceea probabil și nu-l observă pe bătrânul care se apropie de el.

Nu era singur bătrânul, ci însoțit de un husky roșcat, asemeni veverițelor la culoare, la fel de pufos și jucăuș ca și ele, căci, cât merseră dinspre plajă spre locul în care se afla DooSan, câinele se tot învârtea printre picioarele bătrânului, părând gata-gata să-l trântească la pământ. Numai că nimic din toate astea nu se întâmplă după, căci îl știa prea bine bătrânul pe acel roșcat pufos și jucăuș. La fel de bine se pare că își cunoștea și husky-ul stăpânul, căci se liniști într-un târziu, urmându-l cuminte spre acea platformă de lemn pe care se așeză bărbatul într-un târziu.

Nu spuse nimic nici cât se apropie de străin și nici după ce i se așeză alături. La fel nu spuse și DooSan. De fapt părea că DooSan nici nu-l observase pe bătrânul care stătea alături de el, cu ochii pe marea albastră, cea pe care a sa privire aproape oarbă o admira în tăcere, la fel cum simțea ale ei valuri adânc în suflet.

Doar când DooSan deschise ochii și privi la orizontul înroșit, îl întrebă bătrânul, „Frumos, nu-i așa?” O întrebare care-l uimi enorm pe DooSan, la fel cum îl uimi să vadă că nu era singur acolo. De asta și-l privi el țintă pe bătrân, încercând să înțeleagă cine era și ce anume voia de la el. Al lui interlocutor însă, deloc deranjat de privirea lui țintă, îi spuse, „E atât de frumos apusul, băiete. La fel cum e frumoasă viața. Și acest orizont înroșit pe care l-am privit o viață întreagă, dar de care n-am obosit nicicând. De altfel: cum să obosești de atâta frumusețe, mă întreb adesea.”

DooSan zâmbi. „Mai sunt și excepții,” spuse el într-un târziu. „Eu, de exemplu, cel care poate trăi o viață la oraș fără să ducă dorul unor astfel de locuri. Spre deosebire de fratele meu, care era pur și simplu înnebunit de plajă și de mare, de orizontul înroșit, de dansul pescărușilor în înalturi și de foșnetul valurilor deasupra apei. Exact așa cum pari a simți, bătrâne.”

„Înseamnă că fratele dvs era un om înțelept,” îi spuse bătrânul, zâmbind. „La fel nu greșea defel fiind îndrăgostit de șoapta mării și de strigătul duios al pescărușilor în înalturi. O șoaptă pe care SolHi o adoră pur și simplu, să știi. De aceea, de vrei să câștigi puncte cu ea, ad-o cât mai des aproape de mare.” DooSan îl privi încurcat. „De unde știu?” Întrebă el, iar DooSan dădu mașinal din cap că da. „Nimic greu. De aflat mă refer, căci nu vin prea mulți străini în aceste locuri. La fel cum nu rămâne un secret faptul că unul de la capitală a venit până aici anume după a noastră SolHi.”

„Camerele de supraveghere,” mârâi DooSan. Văzându-l pe bătrân privindu-l insistent, schiță un zâmbet tâmp. „Doar… gândeam cu voce tare.” După care privi iar marea.

Observându-i stângăcia, bătrânul privi și el marea și zâmbi. „Eh tinere,” șopti bătrânul după clipe bune de tăcere, „doar gânduri nu există în viața asta. Deși, trebuie să recunosc că uneori viața noastră e clădită pe gânduri. Unele care ne macină pe mulți de aici, mai ales pe cei ce-o cunosc pe SolHi. Și, de vorbești de lup, îți apare la ușă,” glumi el văzând-o pe SolHi venind spre ei. „O adevărată fericire pentru ochii mei!”

„Ceva de care mă îndoiesc,” îi răspunse SolHi toată un zâmbet. „Și știi de ce, bătrâne Pan?”

„Pentru că adesea cuvintele mint?”

„Nu cuvintele, ci oamenii. Spre deosebire de necuvântătoare, care mereu te vor iubi, chiar și de-ai lipsit o eternitate de lângă ei. Așa e, Kochiko?” Îl întrebă ea pe husky-ul care se gudura la picioarele ei. Înainte de-a îngenunchea lângă el ca să-i mângâie blana, SolHi îi aruncă o sticlă de apă lui DooSan, spunându-i în glumă, „Premiul pentru „împins,” girafă.”

DooSan îi arată colții. Apoi, deschizând sticla de apă, dar cu ochii pe SolHi, care se juca cu câinele, îi spuse oarecum gelos, „Credeam că premiul meu e ce ai în mână.”

SolHi îl privi încurcată. Apoi, simțind atingerea umedă a buzelor lui Kochiko pe mână, îl privi confuză, înțelegând abia atunci la ce se referise DooSan ca fiind „premiul” lui: crenvușca pe care Kochiko o savurase deja pe jumătate, lingându-se pe buze în așteptarea celei de-a doua jumătăți, căci SolHi își retrăsese puțin mâna.

Acea scurtă așteptare fu un test de răbdare pentru toți: SolHi părea a ezita în a se decide cui să-i dea cealaltă jumătate de crenvușcă, Kochiko - care visa la a o avea numaidecât și DooSan - cel care spera să aibă ceva mai mult decât o biată crenvușcă - mângâiere. Da, DooSan visa nu-și de să-i ia locul lui Kochiko, chiar dacă înțelegea și el cât de prostească era a lui idee.

De asta probabil și-și drese glasul într-un final, încercând să alunge stânjeneala dintre ei. Una pe care o simțea intensă între el și SolHi, și rivalul cela roșcat, care-și întoarse dintr-o dată privirea spre el, chipurile întrebându-l pe DooSan, „Ce-ai frate cu fata? Doar dă-i pace să respire.” După care, răsfățat de degetele fetei, ce începură așa dintr-o dată ai încâlci blana, savură și restul crenvuștei, lingându-se mai apoi pe buze.

Văzându-l pe Kochiko atât de fericit pentru că savurase ceva ce-i fusese destinat, DooSan strâmbă din nas. „Trădătoare mică ce ești,” murmură într-un final, făcând-o pe SolHi să surâdă.

„Dacă zici!” Răspunse ea toată un zâmbet. „O trădare pe meritate totuși.”

„Cauți ceartă cumva?”

„Doar… joacă! Nu cu tine, ci cu el. Și… să mergem, Kochico, până căpcăunul din fața noastră nu ne-a închis într-un castel de nisip doar ca să se simtă învingător!” După care, eliberându-l pe Kochiko din lesă, fugi prima spre mare, urmată îndeaproape de ghemotocul de blană roșie ce semăna la sigur a veveriță și nu a husky.

Văzând-o plecând, DooSan mormăi, „Mai nou căpcăun am ajuns. Pe lângă girafă, curcan, mopsic și cum mi-a mai spus până acum, pe căpcăunul din poveste rămăsesem să-l experimentez. Dar… îți arăt pe urmă ce-mi poate și mie pielea, căci…”

Tăcu DooSan în clipa în care îl auzi pe bătrân spunând, „Sărmanul copil. A avut atât de mult de pătimit. Chiar și așa viața nu i-a luat zâmbetul și bunătatea.”

DooSan îl privi încurcat. „Despre cine vorbim acum?”

„Despre SolHi vorbesc, tinere. Anume despre ea, căci în spatele măștii celeia, cea a zâmbetului, cu care îi face pe toți să creadă că nimic nu i se întâmplă, ascunde de fapt o mare taină. O mare durere mai bine zis, căci ce nu i s-a întâmplat acestui copil în viață?!” Văzându-l pe DooSan și mai încurcat decât înainte, bătrânul Pan schiță un zâmbet trist. „Văd că nici tu nu știi povestea.”

„Povestea? Care poveste? S-a întâmplat ceva special cu SolHi în trecut?”

„Așa e, tinere. Multe lucruri sunt ascunse azi în spatele unui trecut întunecat. Unul în care suferința prințesei din basme poate fi considerată joacă de copil, pe când, în cazul lui SolHi, a fost realitatea crudă care i-a marcat copilăria și viața, căci, pe lângă faptul că a fost lipsită de tată pe când avea doar câteva luni, i-a fost dat să înfrunte și-o mamă schizofrenică, care doar i-a amărât și mai mult existența.”

„Ce?” Întrebă DooSan extrem de uimit, privind atent în ochii bătrânului. Abia atunci observă că Pan era aproape orb, deși crezuse că mai vedea câte ceva. Dar, mai mult decât atât, ce-l uimi fu să afle că mama lui SolHi suferea de schizofrenie. Ea însă nu spusese nicicând nimănui despre asta. De fapt DooSan era sigur că nici Kan nu era la curent, căci de-ar fi știut Kan nu i-ar fi dat în veci adresa, căci i-ar fi oferit astfel dușmanului ei o armă s-o doboare.

Stolen story; please report.

Își tăcu însă brusc vocea minții când bătrânul Pan își continuă povestea, „Știți, domn procuror, soarta lui SolHi mi se pare atât de stranie. Chiar și mie, cel care-o cunoaște de când era mic copil, cel care știe cât de mult a suferit ea cu o astfel de mamă și cel care n-a putut nicicând s-o ajute, căci… aveam pe atunci și eu problemele mele. Chiar și așa, nu doar odată am scos-o de sub pod, aproape înghețată, căci mamei ei îi trecea prin cap anume în astfel de nopți, când nu lași nici câinele afară, să-și trimită copilul în stradă. Și nu doar o arunca în stradă, dar o ținea și flămândă și murdară. De asta probabil și a început să lucreze pe barca ceea de pescuit pe când avea doar opt ani și asta doar ca să aibă ce mânca. Niciodată însă nu și-a abandonat mama și nu s-a rușinat de ea. Sunt sigur că nicicând n-a încetat s-o iubească, chiar dacă SinHa nicicând n-a iubit-o. O iubire care a durut atât de mult să știi, căci doar un copil cu inimă mare precum SolHi poate iubi monstrul care n-a iubit-o nicicând.”

Auzind aceste cuvinte, DooSan strânse cu putere pumnii. Simțea un fier roșu trecându-i prin inimă, chiar dacă nu putea înțelege de ce. Își simțea mâinile tremurându-i ciudat, la fel cum îi tremură glasul când întrebă, „Cum rămâne cu tatăl ei?” Chiar nu s-a interesat nicicând de ea?”

„De ce ar fi făcut-o, tinere?! Doar n-a plecat omul cela ca să se întoarcă vreodată din dragoste pentru copil?! De-ar fi iubit-o n-ar fi plecat, căci asta face un adevărat părinte, nu? Stă alături de pruncii lui, chiar dacă lui îi e hărăzit să moară. Tatăl lui SolHi era diferit însă. Un fel de cuc ce și-a lăsat oul în cuib străin, zburând apoi spre alte cuiburi străine. De altfel chiar și de-ar fi rămas n-ar fi fost de mare ajutor, căci omul cela chiar era un gunoi, iertată să-mi fie exprimarea. Era un om de nimic, care visa doar la propria bunăstare. De altfel tot pentru a fi la adăpost s-a apropiat de SinHa, căreia i-a promis Paradisul. Nu i l-a dat în schimb. Doar… dureri și păreri de rău. La fel cum a lăsat atâta rău în urmă. În special în inima acestui copil, care n-a știut nicicând cum e să ai un tată. De-ar fi avut unul n-ar fi muncit pe-o barcă de pescuit de la vârsta de opt ani. Chiar și așa copilul ăsta e un înger. Unul mult mai puternic decât noi toți la un loc, unul care n-a colapsat nici chiar atunci când viața câinoasă și-a înfipt colții în al ei grumaz, vrând-o moartă.”

„Cum rămâne cu mama ei? E chiar atât de bolnavă?”

„Bolnavă e un cuvânt prea suav pentru a o descrie. Și… nu cred că se poate descrie în cuvinte starea ei. O s-o cunoști însă. Într-o zi. Dacă SolHi o să vrea asta. Atunci o să înțelegi despre ce vorbesc. Și… sper ca atunci să nu-ți sângereze și ție inima, băiete, așa cum îmi sângerează mie. Iertată să-mi fie îndrăzneala de a te numi „băiete,” dar, pentru mine, toți cei din jurul lui SolHi sunt ai mei prieteni. Unii dintre puținii ei prieteni după cele întâmplate acum șapte ani.”

„N-am știut că SolHi v-a vorbit despre acele evenimente,” murmură DooSan, confuz.

„A vorbit? Ba nu, tinere: SolHi n-a vorbit nicicând despre ce i s-a întâmplat în acel mare oraș de oameni. Chiar și așa am aflat și noi, căci, chiar dacă părem înapoiați și rupți de lume, tot avem și noi televizor. De altfel am aflat din prima zi despre a ei durere. Nimeni însă nu a spus nimic și nici n-a judecat-o. Nu era de competența noastră, căci SolHi e copilul nostru, al tuturor, iar un părinte nicicând nu-și judecă copilul să știi.”

Cu durerea în suflet, bătrânul Pan se ridică de jos și se îndreptă spre supermarket. DooSan privi o vreme în urma lui, până bătrânul intră în local. După care privi la SolHi și Kochiko, care se jucau încă pe plajă, fugind unul după altul sau trântindu-se în nisip doar ca să-și continue joaca. Și… „E atât de frumoasă SolHi. În ochii mei de azi e atât de frumoasă,” murmură DooSan.

În ochii lui se citi dintr-o dată iubirea. Se citi atât de vie, deși jurase s-o urască o viață. Îi bătea inima nebunește în piept și-l strângea pe dinăuntru, căci nu era deloc ușor pentru el să afle despre al ei „trecut întunecat,” unul din care făcea parte și el, căci atât de mult o făcuse și DooSan să sufere în trecut. Era însă de domeniul trecutului totul: ura lui și răzbunarea. La ce visa în acele clipe era la iubire: în brațele ei, pe acea plajă, jucându-se el cu ea și nu Kochiko, cel pe care îl gelozea atât de mult în acele clipe.

***

Jocul nopții i se păruse ciudat lui DooSan, căci, cât timp el o privise pe SolHi jucându-se cu Kochiko pe plajă, soarele se ascunse după nori, iar lumina dispăru și ea curând, lăsând loc nopții. Anume atunci SolHi îl lăsă pe Kochiko să se întoarcă la bătrânul Pan, care stătea în același loc în care avusese discuția cu DooSan, iar ea luă bicicleta de coarne și-i spuse bărbatului de alături s-o urmeze. DooSan făcu asta: o urmă numaidecât. O urmă însă în tăcere, gânditor, încercând să înțeleagă ce anume îl deranja atâta la întâmplările de peste zi. Ori poate nu ziua ceea era de vină, ci anume el?! Singur nu era sigur de asta, dacă sincer.

Cu astfel de gânduri în cap, bărbatul o urmă pe SolHi o vreme. Apoi, când înțelese în sfârșit că era mai stranie tăcerea dintre ei, privi la femeia de alături, zâmbind într-un sfârșit. Motivul? O șuviță rebelă de păr, ce-și făcea de cap pe chipul lui SolHi, adumbrindu-i lui privirea.

Îl deranja asta. Îl deranja acea șuviță de păr ce-i fura parte din priveliștea frumoasă de alături. La fel îl deranjau și pescărușii, cei pe care SolHi îi privea tăcută, de parcă ar fi încercat să înțeleagă al lor tainic mesaj strigat de sus, chiar deasupra mării.

Spre deosebire de DooSan însă, SolHi era calmă. Pentru ea contau în acele clipe doar frumusețea locurilor și pescărușii din înalturi. Și, complet fermecată de seara romantică ce se lăsase dintr-o dată în acea parte de lume, mai ales după ce surprinse privirea lui DooSan ațintită asupra ei, SolHi zâmbi. O făcu însă discret ca să nu-i dea șansa lui DooSan să interpreteze lucrurile și apoi să facă mișto de ea, așa cum îi era felul.

Dintr-o dată SolHi tresări în clipa în care DooSan îi atinse obrazul în stângacea încercare de ai da șuvița ceea rebelă de păr la o parte. În loc de șuviță însă îi atinse obrazul femeii de alături, care îl privi numaidecât, confuză, căci nu știa cum să interpreteze gestul lui. Mai ales nu putea înțelege SolHi sclipirea văzută în ochii lui, ceva asemănător dragostei, dar totuși ceva ciudat ei.

La fel de ciudat ca și ea se simți și DooSan, căci privi imediat în altă parte. Cum să nu se simtă astfel când părea un adolescent prins în flagrant în clipa în care vruse să-i fure un sărut femeii iubite?! O încurcare care îl făcu să murmure într-un final, „Nu mă înțelege greșit. Doar încercam să-ți dau părul după ureche. Ca să pot vedea marea.”

Bâlbâială lui o făcu pe SolHi să surâdă. Apoi, devenind dintr-o dată serioasă, căci doar astfel putea să fie credibilă tachinarea ei, îi spuse bărbatului de alături, „Marea o poți vedea și pe deasupra mea, căci ești destul de înalt. Nu de alta te-au numit mătușile satului girafă. Sau… făcând un pas în față ori unul în spate, nu aș fi nimerit în raza de acțiune a ochilor tăi, să știi.”

DooSan o privi pe sub sprâncene. „Mi se pare că exagerezi acum. Doar… am vrut să… las-o baltă! Oricum nu se merită să explic evidentul.” SolHi pufni în râs. „Ce acum?”

„Nimic. Doar… mi se pare ciudat să-l văd pe marele Han DooSan bâlbâindu-se și încurcându-se în idei. Sau… ți-a spus cumva bătrânul Pan ceva despre mine?” DooSan privi brusc în altă parte. „Înseamnă că a spus ceva dacă te eschivezi de la răspuns. Acum întrebarea următoare e: ce ți-ar fi putut spune să ajungi să te comporți astfel? De parcă ți-ar părea rău pentru ceva.”

„Mie?” O făcu DooSan pe prostul. „Ba bine că nu! Doar… mă simt straniu. Atât.”

„O stranietate care mi se pare și mai ciudată să știi.”

„Asta pentru că nu ai destulă încredere. În cei din jurul tău, văzând conspirația acolo unde de fapt nu e.”

„Așa să fie?! Nu, nu mă conving cuvintele tale. De ce? Pentru că te știu prea bine, Han DooSan. Știu ce-ți poate pielea. Mai ales… mi-o spune instinctul, cel în care m-am încrezut mereu de când am intrat în poliție și cel care nu m-a trădat niciodată. Un instinct care mă ajută să miros mincinoși de-alde tine de la o poștă.”

„Știi, urăsc cu adevărat când faci asta.”

„Iar ce urăsc eu e când tu încerci s-o faci pe cavalerul, dar nu-ți ajunge destul curaj. De ce? Pentru că te împiedică ura. Una pe care o simt și eu. Dar, cum chiar n-am chef de ceartă în aceste clipe, zic să plecăm naibii de aici.”

„Același lucru ziceam și eu, căci… numai tu ești în stare să mă calci atât de rău pe nervi. După care, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, propui să mergem la o plimbare.”

„Acum eu sunt de vină?”

„Doar nu eu?!” Se apără DooSan, privind-o chiorâș. „Și… știi, chiar dacă mă calci pe nervi, tot te vreau alături.”

Schimbarea tonului vocii lui DooSan și acele cuvinte spuse parcă din suflet o făcură pe SolHi să-l privească țintă. Apoi, pufnind dintr-o dată în râs, spre marea surprindere a bărbatului de alături, întrebă, „Mă vrei alături? Pe mine?” DooSan dădu din cap că da. „Vie sau…?”

„Ia! Vrei să nu exagerezi acuma? Mă refeream alături pe bicicletă, la o plimbare. În doi.”

„Tu și eu? La o plimbare pe bicicletă? Îmbătrânești cumva și de asta devii sentimental? Sau… așa de bine ți-ai tratat prietenii de-a lungul anilor, căci am rămas singura care să-ți „stea alături” într-o noapte cu lună, pe malul mării?”

„Știi, nu-i funny deloc. Și… da, ai dreptate!”

„Wow, ceva nou și neașteptat: Han DooSan acceptă că un altul poate avea dreptate.”

„Fără ironie, vrei?”

„Doar spuneam lucrurilor pe nume, căci… e al naibii de suspectă dacă sincer. Propunerea mă refer.”

„Nu văd ce-ar fi suspect în a face o plimbare în doi, pe bicicletă.”

„Nimic straniu, de-am fi fost iubiți sau măcar amanți. Dar, cum nu suntem nici una și nici alta, mai ales după ce toată lumea știe că ne iubim ca mâța și șoarecii, mi se pare straniu, dacă nu pervers.”

DooSan își drese glasul, privind-o pe sub sprâncene. „Și, după cum spuneam, numai tu poți vedea pete negre pe spuma laptelui. Sau ce, chiar totul a fost trădare și conspirație în viața ta?”

„Nu-i asta. Doar… mi se pare ciudat ca șeful meu… fostul meu șef de altfel, să-mi propună să facem o plimbare pe bicicletă. Pe aceeași bicicletă de altfel.”

„E singura pe care o avem, în caz că n-ai observat,” spuse DooSan în glumă.

SolHi îl privi confuză. „O plimbare? Cu tine pe… bicicletă?” Văzând-o însă pe SolHi bosumflându-se, căci ironia lui nu i se păruse deloc potrivită, o trase brusc spre el, căci știa prea bine ce-i putea mintea lui SolHi de-i dea prea mult timp de gândire. Apoi, forțând-o practic să urce pe bicicletă, în fața lui, după ce urcă și el, îi spuse chiar înainte să apese pe pedale:

„Uneori chiar ești încăpățânată, Ian SolHi! Mai ceva ca un catâr! Iar eu nu voiam decât să-ți arăt că și alții au inimă.”

Aceste cuvinte îi făcură inima lui SolHi să bată mai tare. Simți chiar roșu în obraji la un moment dat și că sângele îi circula mult prea repede spre creier. Dar, deși simțea nevoia cumplită de-al privi în ochi pe bărbatul de alături, a cărui respirație calmă și plăcută o simțea dansându-i pe pielea cefei, SolHi se încăpățână să privească doar în față, căci nu putea recunoaște defel că pierduse acel mic război cu DooSan: unul al inimii.

DooSan se simțea la fel dacă nu chiar mai straniu decât ea în acele clipe, deși încerca să pară calm în timp ce mișca pedalele bicicletei. Cum să nu se simtă astfel de altfel când visase demult la o astfel se scenă romantică?! Una în care nicicând nu fusese SolHi eroina principală, ci o altă femeie, cea din acea cameră de motel din urmă cu mulți ani, una fără chip până în acele clipe, dar care părea să-l fi căpătat în acel moment în care inima lui începu să bată mai tare, în ritmul inimii femeii din fața lui.

***

„Lady in Red” de Chris De Burgh răsuna atât de plăcut în mica odaie a lui SolHi. Nu ea asculta însă acea melodie, ci DooSan, în căști, în timp ce cotrobăia printre lucrurile ei. Ba chiar părea un pic iritat, deși asculta o așa frumoasă melodie și ar fi trebuit să fie cât se poate de calm. Nu era însă și asta părea ciudat, la fel cum părea straniu faptul că se afla în camera ei, fără voie și mai ales cotrobăind printre lucruri.

Asta însă părea să nu-l deranjeze prea mult pe DooSan, ci faptul că nu găsea ceea ce căuta. „De parcă ar fi intrat în pământ sau l-a ascuns naiba cine știe unde. Sau… a făcut cumva asta ca să mă scoată pe mine din minți?”

Răspuns la întrebare nu primi. Doar sări ca ars în clipa în care se întoarse spre ușă și-o zări pe SolHi stând acolo. Îl privea țintă, ușor scrâșnind din dinți, în timp ce ținea în mâini o mică măsuță cu câte ceva de-ale gurii pe ea. Dar nu asta conta în acele clipe pentru ea, ci faptul că Han DooSan era în camera ei, părând al naibii de speriat, ca un puști prins la furat sau făcând alte lucruri interzise.

Nu-i spuse însă nimic, deși avea destule cuvinte pipărate pe vârful limbii. Nu scoase niciun cuvânt nici atunci când DooSan păru a avea un infarct, căci se speriase a naibii de tare când o văzuse. Doar când el șuieră dintr-o dată printre dinți, „O să mă bagi în boale odată și-odată cu furișatul tău,” o scoase pe SolHi din sărite, căci puse masa ceea cu zgomot pe podea. Apoi, întorcându-se spre el, aruncând practic săgeți veninoase pe ochi, îi spuse:

„De n-ai fi intrat ca un hoț în camera mea și nu mi-ai fi cotrobăit fără voie printre lucrurile mele n-ai fi tras sperietura asta. Tu însă nu: ai ținut morțiș să faci asta. Ce: căutai dovezi sau poate o piesă a lenjeriei mele? Roșie să fie?”

„Ia!” Strigă DooSan, simțindu-se ofensat. „Nu-s pervers să-ți umblu în lucruri după lenjerie,” strigă el, ieșind în urma lui SolHi din cameră. „Doar… căutam un șervet.”

„Iar eu sunt Maica Tereza să cred asta, nu?” Răspunse SolHi pe-un ton batjocoritor, deși încă ardea pe dinăuntru, căci nu era deloc plăcut pentru ea că DooSan decise să-i caute prin cameră. „La fel cum nu cred că ești aici nu pentru a căuta dovezi. Cele pe care ai spus că le ascund, îți amintești?”

„Vrei să nu exagerezi acum?” Spuse DooSan, oprindu-se la doar doi pași de locul în care SolHi așezase măsuța, după care se așezase turcește în fața măsuței, cu ochii ațintiți asupra lui. „Am spus că căutam un prosop. Chiar atât de greu de crezut e?”

„Da. De ce? Pentru că de la tine mă pot aștepta la orice.”

„Nici chiar la orice, ok? Nu-s criminal, să știi,” șuieră DooSan printre dinți, nervos și ofensat în același timp, așezându-se și el turcește în fața lui SolHi. Văzând-o însă privindu-l pe sub sprâncene, trânti lingura pe masă înainte să guste din supa din fața lui. „Ce acum?”

„Doar mă miră ce minte scurtă poți să ai.”

„Fără insulte, ok?!”

„Eu? Nu te-am insultat, să știi. Doar spun lucrurilor pe nume, căci pentru cineva care „nu-i în stare să ucidă,” ai încercat asta de două ori. Pe gâtul meu, nu pe-al altcuiva. De asta și mi-i a naibii de greu să cred că nu poți ucide.”

„Ok, în asta trebuie să-ți dau dreptate: am încercat! Recunosc asta! Dar, ce trebuie să recunoști tu, e că e că n-am fost în stare s-o fac! E un punct în favoarea mea, nu?”

„E întrebare sau afirmație asta?”

„Afirmație, căci, de aștept de la tine să-mi iei apărarea, mor spânzurat de trei ori.”

SolHi scutură cu reproș din cap. „Fie pe a ta! N-o scot la capăt de mă pun în poară cu tine. Dar, data viitoare când ai nevoie de un „șervet,” cere, nu-mi umbla prin lucruri. Cine știe?! Îți pot da și-o piesă de lenjerie pe lângă șervetul cela.”

DooSan trânti iar lingura pe masă. „Mă lipsesc, să știi!”

„De ce mă rog? Pari genul care iubește să poarte lenjerie femeiască!”

„Ia, Ian SolHi, cu respect, bine?! Ai în fața ta un bărbat. Un adevărat bărbat de altfel. Așa că… pe mine mă respecți!”

„N-are nimic de-a face respectul aici. Și știi de ce? Pentru că și „bărbații bine,” din cei adevărați, macho men cum li se mai spune, pot iubi „frumosul.” Nu-i nimic rău în a purta tanga, să știi.”

„Pff, chiar că ești cobră veninoasă când îți propui. Muști de partea cea mai sensibilă de altfel.”

„De la tine am învățat-o. Și… nici chiar atât de veninoasă nu-s de ești încă întreg după ce te-am găsit cotrobăindu-mi prin lucruri.”

„De ce? Ascunzi cumva ceva acolo și de asta nu vrei ca cineva să-ți intre în cameră?”

„Absolut! Dovezile celea pe care le tot cauți!” DooSan se încruntă, simțind batjocură în vocea ei.

„Nu-i comic, SolHi!”

„La fel cum nu-i comic ca tu să vii aici și să-mi cauți prin lucruri după dovezi. Sau ce, atât de proastă mă crezi încât să le țin la vedere? În casa mamei mele de altfel unde polițiștii au căutat de altfel după moartea fratelui tău? Ba bine că nu.”

„Asta înseamnă că dovezi sunt.”

„N-am zis nicicând că nu-s. Doar… că nu-s de nasul tău.”

„Bine atunci. Fie pe-a ta. De nu vrei să le arăți, n-o să insist. Oricum o să le arăți tu singură odată și-odată.”

„Crezi tu?”

„Sunt sigur! De ce? Pentru că singură războiul ăsta nu-l câștigi, Ian SolHi! Ai nevoie de mine! Și, cum sunt sigur c-o să mă cauți, nu trebuie decât să aștept, cuminte, în biroul meu. Singură o să mă cauți!”

„N-ai decât să stai frumușel pe coadă! Așteptând, desigur!”

„Nu-s câine, ok?!”

„Nici n-am zis asta. Singur ai menționat acest detaliu. Să fie oare adevărul?”

DooSan nu răspunse, iar asta i se păru ciudat lui SolHi. Mai ales faptul că-l văzu pe acesta privind cu atenție lingura plină cu supă. „Ce acum?”

„Nimic, doar mă întrebam de n-ai otrăvit cumva mâncarea!”

Fu rândul lui SolHi să trântească lingura pe masă. „Te crezi pe tărâmul vrăjitoarelor și-a dragonilor cumva?” Șuieră ea printre dinți. „Dacă da, atunci ești cu adevărat paranoic, căci nu-s atât de smintită la minte să otrăvesc pe cineva în propria mea casă. Mai ales pe ditamai procurorul venit de la capitală și despre care știe o țară întreagă c-am dormit cu el.”

„Exagerezi acum, dar… asta cu dormitul împreună mă refer, căci… ba nu, stai: chiar am dormit împreună. Doar că alții consideră exact contrariul, ceea ce mă face pe mine învingător, nu?” Murmură DooSan satisfăcut, ca de fiecare dată când reușea s-o scoată pe SolHi din sărite.

„Nu văd unde anume ai câștigat tu din toată „aventura” noastră, dar fie!”

„Hm, cum să-i spun ca să sune drăguț… am ajuns celebru?”

„Pentru c-ai dormit c-o psihopată? De asta ești fericit acum, nu?” Îl întrebă SolHi, privindu-l pe sub sprâncene.

„Ba nu. Mă refeream la faptul c-am învins în a noastră mică ciorovăială de mai înainte, căci sunt sigur că nu ești tu capabilă să mă otrăvești. Nu după toată dragostea pe care mi-ai arătat-o în apartamentul meu.” SolHi rânji ciudat. „N-ai fi tu în stare!”

„Crezi?!”

„Nu după ce-am văzut rânjetul ăsta de vrăjitoare capabilă să stoarcă apă din piatră, darămite sufletul din mine.”

„Ia, Han DooSan, tu ești prost sau te faci acum? Dacă și voiam să te omor, o făceam pe câmpul cela de lavandă. Sau mai bine zis o făceai tu mai degrabă. Nu că n-ai fi încercat.”

„Ceva ce n-am reușit. Trebuie să recunosc. Dar totuși ceva ce-ar trebui să mai încerc odată. Nu crezi c-ar fi… incendiar?”

„Absolut! Dacă nu vrei să rămâi fără mâini. Și… mănâncă odată!”

„De ce mă rog? Doar încercam să fiu și eu băiat rău. Măcar odată în viață: să simt cum viața îmi curge prin vene. Sau… ceva de genul, ce sună poetic.”

„Сe-ar suna poetic ar fi: Procuror Han DooSan s-a răzbunat în sfârșit pe călăul fratelui său, ucigând-o într-un câmp de lavandă! Sau pe plajă în cazul de față. Nimeni nu te-ar judeca să știi. Și… poate și nu te-ar bănui nimeni cu adevărat, căci… nu te-a văzut nimeni intrând în casa mea.”

„Da, chiar nimeni: doar jumătate de sat care m-a văzut plimbându-te pe bicicletă,” bombăni el pe-un ton ușor batjocoritor, băgând în gură o lingură de supă. „Trebuie să recunosc însă că sună tentant, căci…”

Rămase însă sărmanul cu gura căscată când văzu mâinile cuiva înșfăcând-o pe SolHi de păr. Ridicându-și privirea, văzu o femeie la vreo cincizeci de ani, ce părea complet în afara realității, trăgând-o pe SolHi de păr și luptând cu aceasta, căci SolHi încerca din răsputeri să se elibereze, în timp ce femeia îi striga ca apucata, „Ah tu, ușuratico! Ți-am spus de atâtea ori să nu te mai învârți în jurul soțului meu, dar nu asculți niciodată. Ce? E mai ușor să iei bărbatul alteia decât să-l cucerești pe al tău?”

Întâmplarea cu SinHa îl bulversă complet pe DooSan. În veci nu se așteptase să vadă pe cineva atacând-o pe SolHi. Nu oricine, ci propria mamă, căci, chiar dacă bătrânul Pan îi spusese că mama lui SolHi era bolnavă de schizofrenie, DooSan nicicând nu se așteptase că putea fi atât de grav. Mai ales, nu se aștepta s-o audă pe femeie strigându-i lui SolHi, „Am obosit să văd cum îmi distrugi familia. Am obosit să lupt cu tine, netrebnico. Dar… n-o să mă las nicicând, m-auzi? Nicicând nu te las să fii fericită cu el.”

Nu dură mult nebunia lui SinHa, căci, în clipa în care SolHi se putu elibera din mâinile mamei bolnave, femeia se trase brusc în spate auzind strigătul fiicei, „Cum rămâne cu mine, mamă? Ce se întâmplă cu mine, la asta nu vrei să te gândești? Să mă vezi și pe mine n-ai de gând? Cât oare eu trebuie să mai sufăr, plătind pentru faptul că mă confuzi cu toate femeile pe care le-a avut tata?”

Strigătul lui SolHi o făcu pe SinHa să pară confuză pentru câteva clipe. Apoi vru să se arunce iar asupra lui SolHi. Nu-i reuși însă, căci DooSan se interpuse în fața ei și, împreună cu bătrâna Yejin, care avea grijă de SinHa, o ținură pe bolnavă departe de fiică. Asta însă n-o împiedică pe SinHa să se zbată și să continue să strige, acuzând-o pe SolHi de toate relele de pe pământ și nerecunoscând-o defel.

Din cauza acelor insulte, chiar dacă era conștientă că SinHa le spunea într-un moment de nebunie, SolHi izbucni în plâns. „Cum rămâne cu mine, mamă? De ce eu trebuie să plătesc pentru faptul că ai decis să mă aduci pe lume doar pentru a ține un bărbat alături?” Întrebări care-l făcură pe DooSan s-o privească cu ochii cât cepele, căci nicicând nu se așteptase la astfel de confesiuni din partea lui SolHi. Aceasta din urmă însă, fără să atragă atenție uimirii de pe fața lui DooSan sau faptului că SinHa îi striga să înceteze, își continuă șirul întrebărilor, printre lacrimi, „De ce eu trebuie să plătesc pentru ale voastre păcate, mamă? De ce mă rănești pe mine când ar fi trebuit să-l faci pe el să sufere? De ce eu trebuie să sufăr pentru voi, Ku SinHa? De ce? N-am făcut decât să apar pe lume din vina voastră. Am trăit însă și-am acceptat tot chiar dacă au fost doar pilule amare. Am trăit astfel sperând măcar la un pic din iubirea ta, dar n-am primit decât palme. N-ai făcut decât să mă insulți, să mă calci în picioare, să mă rănești pe mine pentru păcatele altora. De ce, mamă? De ce?”

„SolHi, ajunge!” O imploră bătrâna. „Știi prea bine că nu înțelege nimic din ce-i spui acum.”

„Și puțin îmi pasă!” Strigă SolHi, complet ieșindu-și din minți. „De ce să-mi pese mie când nicicând nu i-a păsat ei?”

„Pentru că ea e bolnavă și tu nu?”

„Ba nu, mătușă Yejin! Nu-i lua apărarea, căci mereu a fost așa. Chiar și când era lucidă, chiar și când nu avea Alzheimer, tot eu plăteam pentru greșelile altora. Pentru greșelile ei, de-a fi iubit un bărbat ce n-o merita. Dar… mi-a ajuns, să știi! De azi nu-i mai permit nicio insultă! Să trăiască cum îi place, dar departe de ochii mei, căci… am obosit. S-a terminat cu proasta de SolHi care a suportat tot. Am obosit!”

Ochii îi înotau în lacrimi în acele clipe, sufletul îi era în flăcări lui SolHi și-i tremurau mâinile. Abia se mai controla pe sine să nu sară asupra mamei sale și să se răzbune pentru tot. Dar… nu putea altfel. Nu mai putea răbda. Nu în acele clipe când viața continua să-i dea palme, iar ea n-avea sprijin de nicăieri.

Într-un final însă, surprinzând privirea lui DooSan ațintită asupra ei și citind mila în acea privire, SolHi îi întoarse spatele și plecă. Nu se uită nici măcar pentru o clipă în urmă și nici măcar nu-i păsă de faptul că SinHa, care se rupse din prinsoarea mâinilor lui DooSan și ale bătrânei Yejin, îi striga din mijlocul ogrăzii să dispară, căci asta era ceea ce meritau cele de teapa lui SolHi. O priveliște greu de digerat chiar și pentru DooSan, cel care vruse de atâtea ori s-o vadă pe SolHi trântită la pământ. Nu mai dorea asta în acele clipe însă. Nu, chiar n-o mai dorea, căci îl durea nespus să vadă câtă suferință se putea citi în ochii celei care-i făcea inima să tresară.