13 ANI ÎN URMĂ

„Aaa,” strigă SolHi, apucându-se imediat cu mâna stângă de cap când o minge aruncată din depărtare o lovi cu putere. Apoi, furioasă la culme, se întoarse și privi spre terenul de baschet, de unde fusese aruncată mingea. Acolo îi văzu iar pe cei câțiva huligani ai școlii, care, ca întotdeauna, pierdeau timpul sub pretextul că joacă baschet.

Ce-o înfurie însă și mai tare fu să vadă că niciunul din ei n-o întrebă de era bine. Ba chiar niciunul din ei nu se apropie de ea ca să se scuze. Doar se hliziră în gura mare, fericiți c-o putură lovi anume pe ea, cea considerată tigrița școlii. De altfel nici nu era prima dată când SolHi și acei tineri aveau de-a face unul cu celălalt, căci, dintr-un motiv anume și mai ales în ultimele luni, făceau ce făceau și-i treceau întruna calea. Ba chiar avusese destule de suferit de pe urma lor și-a obiectelor zburătoare, care-o loveau din „întâmplare” de undeva.

Chiar și așa SolHi nicicând nu-și pusese mintea cu ei. Își spuse doar că-s niște derbedei, care n-au ce face și de asta și-au zis să facă haz de ea. Doar că tipii începură a se întrece cu gluma. Iaca și reușiră s-o scoată pe SolHi din sărite. De aceea, după ce ea simți că durerea după lovitură trecu, trase adânc aer în piept doar ca să se calmeze. Apoi, aranjându-și pe cât posibil părul, sacoul și fusta, făcu câțiva pași spre terenul de baschet.

Se opri însă cât de curând când dădu cu ochii de Dja Iun. Adolescentul, care avea 17 ani pe atunci, surâse când o văzu. Apoi, fericit nevoie mare, porni spre ea, strigând cât îl ținură bojocii, „Hei, Grunny, înțeleg că nu prea ne ai la inimă, da… ce-ai zice să ne dai înapoi mingea, aaa?” După care se opri, văzând-o pe SolHi căutând mingea cu ochii.

O găsi SolHi nu atât de departe de locul unde stătuse ea. La rădăcina unui pom de trunchiul căruia se lovise într-un final după ce mai întâi lovise capul ei. Apoi, după ce se apropie de minge și-o apucă cu ambele mâini, se întoarse și privi spre Dja Iun. Acela ședea lângă gardul de plasă, cu brațele cruciș pe piept după ce se proptise cu umărul de bara porții și-o privea surâzând. Nu era însă clar dacă era dragoste, ură sau batjocură în privirea lui. Ceva ce-o zădărî până la urmă pe SolHi, care se ridică în picioare și porni iar spre terenul de baschet.

Dar, deși fierbea pe dinăuntru, decise să nu-și dea arama pe față. Cel puțin nu atât de repede. Doar continuă să se apropie de Dja Iun și băieți, privindu-l țintă pe Dja Iun, fără a-l scăpa din ochi de altfel.

Asta îi cam dădu aripi tânărului, căci crezuse c-o făcuse în sfârșit să-l observe. Dar, văzând că SolHi se oprise înainte să intre pe terenul de baschet, deveni atent. Ba chiar i se păru suspect, căci știa prea bine că și SolHi, ca și el, nu prea le avea pe toate acasă. Mai ales când era furioasă. De aceea și-și zise să vadă până unde ajunge nebunia ei.

Din această cauză și se mișcă din locul în care stătea și porni spre ea. O sfredelea însă cu privirea, într-un mod provocator și batjocoritor în același timp, ceva nu pe placul lui SolHi. Chiar și așa nu spuse nimic. Continuă doar să se joace cu mingea, jonglând cu ea, în timp ce pe fața ei nu se citea nicio expresie. Ba chiar puteai spune că are fața unei păpuși: total insensibilă în orice situație.

Lui Dja Iun însă nu-i prea plăcu atitudinea ei sfidătoare. De aceea și-i spuse ironic în cele din urmă, „Nu, ce, ne jucăm noi azi? Cu mingea mă refer. O recuperăm sau nu?”

SolHi surâse. „De recuperat o recuperați voi. Doar că… nu-s sigură dac-o să vă fie pe plac cum o recuperați,” îi spuse ea, șuierând cuvintele printre dinți, într-un mod autoritar.

Fără să se piardă cu firea, Dja Iun îi spuse, zâmbind șmecher, „Important e s-o recuperăm! Cum însă… deja vedem!”

„Zici tu?!” Spuse SolHi, zâmbind și ea. Numai că acela era mai degrabă zâmbetul lui Jerry înainte să-i joace o festă lui Tom. Și, cum era convinsă să fie Jerry în povestea ceea, îi întoarse spatele tânărului. Apoi, spre marea lui uimire, păru că se îndepărtează de ei.

Tresări însă sărmanul Dja Iun în clipa în care SolHi se prefăcu a arunca mingea ceea spre el ca pe un proiectil. Dar, când mingea rămase totuși la SolHi și nu-l atinse, își spuse că ei îi era a joacă. De aceea și decise să se joace și el și spuse pe un ton șugubăț, „Te ocupi cu sportul cumva? După tine pare că da.”

„Nici nu știi câtă dreptate ai,” spuse SolHi surâzând. Apoi privi la tinerii care erau cu Dja Iun și care începuseră a se prosti din spatele gardului. Unii din ei chiar începură a fluiera și a face glume deocheate, strigându-i lui Dja Iun să nu fie laș și dacă tot a oprit fata măcar un sărut să-i fure. Glume la care SolHi surâse iar. Apoi, în timp ce privea țintă la minge, întrebă, „Amici de-ai tăi?”

„Să zicem,” răspunse Dja Iun sec. „Cunoscuți mai bine zis.” Apoi, pe furiș, analiză chipul lui SolHi, pe care o găsi frumoasă în acea zi.

De altfel toată prosteala ceea și toate mingile și obiectele zburătoare primite de SolHi în ultima vreme erau anume pentru că el o „găsise frumoasă.” Dar, deși încercase în fel și chip s-o facă să-l observe, fu totul în zadar. Ba mai mult se simți ignorat, căci florile pe care i le trimitea ajungeau la coș, ciocolatele erau mâncate de colegi, iar mesajele de dragoste le rupea înainte de a le citi. De aceea ajunse el să-i transmită mesaje pe viu, prin colegi, cerându-i să-l vadă într-un loc sau altul. Mesaje pe care SolHi tot le ignoră, căci nicicând nu apăru la întâlnire.

Ignorul ei reuși să-l scoată pe Dja Iun din sărite. Acela, într-o zi, când tot îi trimise vorbă să se vadă pe acoperișul școlii că avea ceva important să-i spună și când ea nu apăru ca de obicei, șuieră înfuriat printre dinți, „Ce? Se crede importantă sau cum? Se crede în stare să mă înșele doar pentru că mi s-a părut „frumoasă? O sărăntoacă care în genere nu merită atenția mea? Dacă da, atunci singură a căutat-o. Și cu lumânarea de altfel.” De aceea și începură obiectele zburătoare să aterizeze în capul lui SolHi. Dar… niciodată cu forță sau ca s-o rănească.

Ba chiar ajunse să facă glume pe seama ei ori de câte ori o vedea sau să-i pună piedică. Ceva care tot nu-l ajută defel s-o facă să-l „vadă.” Răzbunări copilărești de altfel, care nu-l răneau decât pe el, căci SolHi, care era mai mult decât la curent ce poamă era Dja Iun, chiar n-avea de gând să-și bată capul cu el.

Și poate c-ar fi continuat ea să-l ignore de nu reușea el s-o scoată din sărite în ziua aceea. Din această cauză și-și spuse ea că dacă nu face nimic atunci o să aibă de-a face cu el toată viața. Mai ales… trebuia să-l învețe minte și să-și ia revanșa pentru toate „ofensele” primite din cauza „atenției” lui.

Dja Iun însă păru să nu fi înțeles motivul pentru care SolHi decise să-i vorbească în ziua acea. Mai bine zis să-i atragă atenția. Dar, cum nu prea-l interesa de altfel, decise să profite dacă tot fata îi atrase atenția. Așa că întrebă, oarecum cu glas gâtuit, „Și… ce sport ziceai că practici?”

„Unul simplu,” răspunse SolHi fără să se gândească prea mult. „Canibalismul!” Apoi, nici una nici două, mingea-proiectil îl nimeri pe Dja Iun în față, iar impactul puternic îl puse la pământ, dând un cap și de bara ceea de care se sprijinise mai înainte.

Își reveni însă cât de curând în fire. Asta din cauza râsetelor celorlalți. Dar, spre marea lui uimire, văzu mutra radiantă a lui SolHi, care se puse în pirostrii în fața lui, căci, după ce căzuse, Dja Iun rămase așezat, sprijinit de bară. Apoi, tot surâzând, SolHi îi spuse pe un ton ironic, „O să ai nevoie!” Și-i întinse o batistă, făcându-i semn că-i curgea sânge din nas.

„La naiba!” Șuieră Dja Iun printre dinți, smulgându-i lui SolHi batista din mână pe care și-o îndesă apoi în nări ca să oprească sângerarea. „Era absolut necesar?”

„Dar ce-am făcut?” Întrebă SolHi cu glas inocent. „Nimic ieșit din comun. Doar… le-am plătit altora după merit.” Se ridică apoi în picioare cu gând să plece.

Se opri însă după câțiva pași, auzindu-l pe Dja Iun spunându-i, „Întâlnește-te cu mine, Ian SolHi! Fii a mea iubită și promit că nimeni nicicând n-o să te mai facă să suferi!”

Această propunere o făcu pe SolHi să-și muște buza de jos. Destul de tare de altfel că simți gustul dulce-sărățel al sângelui. Apoi strânse cu putere pumnii, ceea ce-i aduse pe ceilalți tineri mai aproape de plasă, căci își spuseră că la sigur ceva interesant se va întâmpla după asta. Mai ales după propunerea lui Dja Iun și știindu-i caracterul lui SolHi.

De altfel nu greșeau deloc gândind astfel, căci ce ura SolHi cel mai mult era să fie luată peste picior. Cel puțin asta credea ea că făcea Dja Iun în acel moment: își bătea joc de ea. Mai mult de atât ura să aibă martori, iar acolo erau destui gură cască, în jur de vreo zece tineri, care n-o scăpau de altfel din priviri.

Rămase totuși calmă. Ceva ce-o miră până și pe ea, căci de obicei, la astfel de propuneri precum cea a lui Dja Iun, SolHi i-ar fi întors fălcile pe dos îndrăznețului. În acele clipe se mulțumi doar să-l străfulgere pe Dja Iun cu privirea, șuierându-i apoi printre dinți, „Cauți moartea cu lumânarea se pare.”

„Ba nu. Doar o iubită,” îi răspunse Dja Iun calm. Apoi se ridică în picioare, apucându-se cu mâna de bara ceea de care se lovise mai înainte ca să-și mențină echilibrul. Numai că atinse iar pământul cu fundul și destul de tare de altfel în clipa în care un pumn, primit direct în față de la SolHi, se simți ca un baros în moalele capului. Și, cum pumnul cela fu lovit sub barbă, sărmanul Dja Iun nu-și mușcă doar limba până la sânge, dar rămase și c-o cicatrice destul de urâtă în locul în care tânăra îl lovise, una care-i aduse mai târziu porecla de Cicatrice.

Chiar și așa, chiar dacă lovitura ceea fu una dureroasă, Dja Iun își reveni repede în fire. Își feri însă capul într-o parte când văzu pumnul lui SolHi drept în fața ochilor. Mai ales când o auzi șuierându-i printre dinți, „Te mai aud odată îndrugând astfel de prostii, Iun Dja Iun, și jur că data viitoare rămâi fără cap. Ce? A ta iubită? Ba să visezi tu, căpcăune, la asta o viață și tot n-o să ai, căci mai bine rămân fată bătrână decât să te car și pe tine în cârcă. Mi-ajung problemele mele ca să le mai rezolv și pe ale altora.” După care privi furioasă la ceilalți, cărora le strigă, „Iar voi, de mai trec vreodată pe aici și vă aud hlizindu-vă pe seama mea sau trimițând obiecte zburătoare în capul meu, jur c-o pățiți mai rău ca el! Mai mult decât atât, de mă vedeți undeva, faceți stânga împrejur și pierdeți-vă urma de parcă ați fi dat de dracu, că în caz de nu știați pot ajunge să fiu unul de-s călcată pe coadă. M-ați înțeles?”

„Da,” bolmojiră tinerii. Totuși o făcură mai mult pentru că SolHi le câștigase respectul și nu de frică. Până la urmă nu oricine reușea să-l pună pe Iun Dja Iun la punct, da și să-i mai picteze frumusețe de amintire pe față. Ceva pentru toată viața de altfel.

Într-un final, suflându-și părul din față și aranjându-și hainele, fericită că-i reușise să se facă respectată, SolHi întoarse spatele acelui loc. După care, mândră și sigură pe ea, se îndepărtă de băieți, fără să-i pese de altfel de strigătele lui Dja Iun, care încerca s-o facă să-l asculte.

***

Lecția de viață primită de la SolHi în ziua ceea lângă terenul de baschet îl făcu pe Dja Iun să schimbe tactica. Nu doar modul în care începu să-i vorbească tinerei se schimbă, dar și cum acționa pe lângă ea. Astfel dispărură glumele deocheate, obiectele zburătoare și chiar „urmărirea.” Ei bine nu că ar fi fost el stalker în legătură cu ea, dar tot făcea ce făcea mai înainte și apărea în fața ei.

Dar, după întâmplarea aceea memorabilă, Dja Iun chiar că deveni băiat de treabă. Începu chiar și să lucreze pe aceeași barcă de pescuit ca și SolHi. Și făcu el asta nu pentru că ar fi avut nevoie de bani ca să se întrețină, ci pentru că anume ea lucra acolo. Astfel o putu ajuta adesea să spele puntea, să care lăzile grele cu pește și să descurce plasele de pescuit. Un lucru pentru care Dja Iun părea născut. Și, în timp, ajungând să-l cunoască mai bine, cei doi se împrieteniră.

De altfel relația dintre cei doi mereu rămase doar prietenie. Chiar și după ce Dja Iun făcuse aluzie că ar avea sentimente pentru ea. SolHi însă rămase neclintită și doar odată îi spuse, văzând că el insista, „De cauți mai mult decât prietenie, Iun Dja Iun, îți pierzi timpul cu mine. Așa că ai face tuturor o favoare dacă te-ai pierde și-ai căuta iubire în altă parte.”

Support the creativity of authors by visiting the original site for this novel and more.

Dja Iun nu dispăru însă. Rămase acolo și deveni cu adevărat responsabil. Asta se datora și lui SolHi, în preajma căreia era văzut mai mereu. Și, cum ea era extrem de ocupată, ajunse și el să fie ocupat. Astfel se îndepărtă încet-încet de companiile proaste, se răriră bătăile și chiar se apucă de carte. Chiar și așa nu se sinchisea să împartă niște pumni de cineva îndrăznea să se ia de SolHi. Iar cum ea era considerată oaia neagră a satului și nu ducea lipsă de dușmani și de invidioși era și Dja Iun ocupat la a împărți pumni și palme.

Relația lor însă se răci brusc, la vârsta de 20 de ani a tânărului când acesta fusese chemat în armată. Apoi, terminând serviciul militar, Dja Iun se angajă în Seul, căci ai săi bunici erau deja bătrâni și avea nevoie să se întrețină și pe el și pe ei. De altfel după ce plecase în armată Dja Iun revenise doar de două ori în satul bunicilor: la înmormântarea lor. Dar nu din cauza că ar fi avut relații proaste cu ei Dja Iun nu mersese mai des în sat, ci din cauza vieții grele de la oraș și a faptului că muncea neîncetat practic.

După moartea bunicilor însă, când simți iar că fusese lăsat singur pe lume, faima de bătăuș pe care o avuse în tinerețe se făcu iar resimțită. Deveni chiar exploziv, căci ura să fie înjosit. Dar, indiferent de ce nu făcea, dădea mereu peste astfel de oameni: colegi, șefi care se considerau capabili să-l manipuleze și chiar „prieteni” în care tânărul crezuse.

De altfel din cauza unor astfel de prieteni ajunse într-un final să lucreze pentru un periculos traficant de persoane. Nu se plânse însă și asta din cauza că câștiga bine. Tot ce se cerea de la el era să-i păzească spatele boss-ului și să se asigure că banii de la „filiale” ajungeau în siguranță în buzunarele șefului.

Într-una din astfel de zile însă, când se ocupa de transportul banilor dintr-o parte într-alta, mai nu-și pierdu viața în încăierarea c-o bandă rivală. Scăpă însă cu viață, deși destul de rănit. Întâmplarea însă îi fu învățătură de minte și Dja Iun, nici una nici două, se pierdu la orizont, gândind c-o să fie lăsat în pace.

Fraza însă „cu mafia nu te pui” nu era întâmplătoare. Mai ales în cazul lui Dja Iun, căci, la câteva zile după ce el dispăruse din acel anturaj, organizația fu descoperită și dezmembrată de poliție. Chiar și așa basma curată nu scăpă, deși nu mai era implicat. Asta se datoră unui bun „prieten,” care-i menționă numele la interogatoriu doar ca să obțină el mai puțini ani după gratii. Din această cauză ajunse și Dja Iun la răcoare pentru vreo 2 ani.

Ieșit de acolo își spuse că era timpul să se cumințească și nu să caute răzbunare, deși acesta îi fusese primul gând. Și, pentru a se asigura că nu calcă iar strâmb, folosi puținii bani pe care-i mai avea în cont și deschise un mic club sportiv în care începu să predea lecții de taekwondo. Astfel se împrieteni cu unul, cu altul și, încet-încet își formă gașca lui.

N-o formă însă cu gând să se ocupe de prostii, ci pentru a-i fi lui mai ușor pe suflet, căci, nefiind singur, nici nu se gândea la cât de grea îi viața. De altfel îi reușise de minune să trăiască „cuminte.” Ajunse de câștigase bani frumoși din taekwondo, căci nu doar copiii se antrenau în clubul lui, dar și sportivi de performanță, care nu-și permiteau să plătească locuri mai scumpe.

Dar, aflând de ceea ce i se întâmplase lui SolHi, viața lui se schimbă iar. Ajunse astfel să cerceteze insistent acea întâmplare și se hotărî să nu renunțe. Nu până nu afla cine anume o rănise pe femeia iubită, căci chiar dacă cei doi se îndepărtaseră unul de altul și el era sigur că ea nicicând nu i-ar fi dat o șansă, Dja Iun o iubea totuși și o voia fericită.

Și, tot din cauza că încerca s-o facă pe ea fericită, redându-i bunul nume, ajunse să se implice iar în diverse infracțiuni minore. De altfel anume astfel și se revăzu cu SolHi, cu vreo doi ani înainte ca el să moară. Se întâmplă în urma unui raid polițienesc organizat de echipa lui Kan și SolHi, într-unul din baruri când încercau să-l prindă pe-un faimos escroc, care jăcmănise destule perechi de bătrânei.

Dja Iun însă, de cum mirosi că-i „iar rost de închisoare,” se făcu nevăzut prin fereastra deschisă a barului. Singur însă nu plecă, ci cu SolHi după el. Ea, deși nu văzuse cine era cel ce sărise prin geam, știa la sigur că-i cineva implicat de ștersese atât de repede putina. Astfel și ajunse SolHi să-l urmărească pe străzi în noaptea ceea. Fără să dea greș de altfel, căci nu degeaba era numită „nas de copoi.”

Tocmai de aceea și nu fu una ușoară acea noapte pentru Dja Iun, pe care SolHi îl forță să alerge ca nebunul pe străzi în jur de jumătate de oră. Ba chiar simțise sărmanul că rămâne fără suflet din cauza fugii celeia, în ciuda antrenamentelor dure și zilnice la care se supunea singur doar pentru a se menține în formă. Antrenamente care părură de formă de altfel, căci nu-și dădu seama că putea fi o capcană, când, la o răscruce de drumuri, nemaivăzând-o pe SolHi și crezând că scăpase de ea, se oprise să-și tragă sufletul.

O decizie proastă de altfel, căci nici una nici două se trezi pus la pământ și încătușat. Din această cauză și decise Dja Iun să se dea de gol, căci n-ar fi vrut s-o facă la secția de poliție, unde era sigur că tânăra îl va duce. Și, cu glas stins, îi spuse, „SolHi, sunt eu! Iun Dja Iun! Nu mă recunoști?”

Recunoscându-i vocea și mai ales știind ce-i putea pielea tânărului, SolHi îi șuieră printre dinți, „Ce mama naibii faci tu aici, Iun Dja Iun?”

„Eu? Nimic important. Doar… căutam pe cineva,” se bâlbâi tânărul.

„În barul cela de escroci?” Nu se lăsă SolHi prostită. „Nu mă fă să râd, Dja Iun. Mai ales știind cine ești. Așa că zi repede: iar mi te-ai apucat de rele?” După care îl înșfăcă de haină, trăgându-l cu putere spre ea.

N-auzi însă răspuns de la el, căci se apropie cineva de ei atunci. Cineva pe bicicletă. Și anume lumina farului acelei biciclete o orbise atunci pe SolHi și ea se văzu forțată să-i dea drumul tânărului. Doar că, după ce putu iar privi la el, îl văzu întins pe caldarâm, plin de sânge, așa cum fusese Dja Iun după acel accident de motocicletă. O priveliște care o făcu pe SolHi să cadă la pământ, strigând înnebunită.

***

Doar visase… fața însângerată a lui Dja Iun pe acel caldarâm, căci a ei minte, inconștient, comasase două evenimente ce păreau importante pentru SolHi. De altfel ea se trezi din somn nu doar speriată, ci din cauza acelui strigăt din vis. Un strigăt pe care-l scoase și în realitate. Și, din cauza că se zvârcolise pe canapea, căzuse și simți o durere ascuțită în umărul pe care și-l rănise în urma accidentului, dar și în încheietura mâinii drepte.

Durerea însă n-o trezi de tot. Doar o făcu să se simtă și mai amețită. Din această cauză și privea pierdută în jur, la sufrageria lui DooSan și la acea canapea pe care preferase să doarmă, deși DooSan îi oferise să doarmă pe cea mare și comodă din dormitorul lui atunci când ea refuzase să doarmă pe pat.

Astfel, simțind că totul se învârtea cu ea, SolHi nu se ridică în picioare, ci doar se așeză mai comod pe podea, cu spatele lipit de canapea, și închise ochii. Acea amintire însă, ce-i revenise în vis și care îi stăruia în fața ochilor în acele clipe, o făcu să simtă că vrea să vomite. Chiar se simțea rău și nu pentru că visase, ci pentru că acel vis o făcuse să se simtă iar vinovată. Pentru tot ceea ce i se întâmplase în viață și pentru că și Dja Iun pătimise tot din cauza ei până la urmă.

De asta și murmură SolHi într-un final, abia auzit, „La naiba, Dja Iun! De ce a trebuit să te înhăitezi anume cu Min SinJu? Chiar și dacă era pentru că cercetai ce s-a întâmplat acum șapte ani, trebuia să n-o faci. Doar ți-am interzis asta. Ți-am spus să stai departe de tot ce se întâmplă. Tu însă… la dracu! La dracu, Dja Iun! La dracu cu tot, că trebuie să te mai am și pe tine pe conștiință!”

Înțelegând până la urmă că nu mai putea schimba nimic și pentru că voia să se calmeze își spuse să bea puțină apă. De aceea și se sprijini cu mâna dreaptă de podea ca să se ridice. Doar că scrâșni din dinți când simți o durere ascuțită în tot brațul. Chiar și așa reuși într-un final să se ridice în picioare, după ce se întoarse spre stânga și se sprijini cu cealaltă mână de sofa. Apoi, cu ochii închiși, rămase câteva clipe în picioare, lângă canapea.

De altfel stătu minute bune lângă acea canapea. Asta din cauza că simțea că totul se învârtea cu ea. Ba chiar simțea și-o stranie pulsație în urechi, ceva ce-i ciocănea parcă și în moalele capului. Dar, când acea presiune din interior trecu și ea putu să fie stăpână pe sine măcar cât de cât, deschise iar ochii. Văzu însă totul ca prin ceață, iar respirația îi deveni dintr-o dată șuierătoare, așa cum se întâmpla de fiecare dată când era pe cale să aibă o criză de astm.

„Nu. E doar o iluzie. Doar o iluzie,” încercă SolHi să se amăgească pe sine ca să n-aibă acea criză. De altfel se temea de ea. Mai ales fiind în apartamentul lui DooSan și fără pastilele necesare la ea. De aceea și se decise să ajungă la frigider cu orice preț și să bea câtă apă avea nevoie ca să-și vină în fire.

Deschizând însă frigiderul și luând o sticlă cu apă de pe una dintre polițe, fu neatentă și dărmă pe podea o sticlă de ketchup. Iar sticla, în contact cu podeaua, se sparse și un lichid roșu și consistent se întinse pretutindeni la picioarele ei. Ceva ce-o făcu pe SolHi să tremure când dădu în sfârșit de acea pată de „sânge” văzută pe podea. Ba chiar își simți și maxilarul încleștându-i-se deodată în timp ce mâinile îi tremurau puternic de parcă ar fi dat ochii cu dracul în acele clipe.

Apoi, ca o nebună, după ce se lăsă să „cadă” pe podea, începu să murmure întruna, „E mort! Eu l-am ucis! Doar eu sunt de vină!” Și, în timp ce murmura asta, continuă să se tragă tot mai în spate și mai în spate.

***

Zgomotul sticlei de ketchup căzută pe podea și apoi a celei de apă pe care SolHi o scăpă din mână reuși să-l trezească pe DooSan din somn. La început însă, neînțelegând ce se întâmplase, el doar se ridică pe șezute. Și, cu ochii pe jumătate închiși și scărpinându-și corpul pe care-l simți furnicându-l, murmură, „SolHi, ești acolo? Se întâmplă ceva?”

SolHi nu-i răspunse însă. Ceva ce-l miră, căci era sigur că anume din cauza ei se auzise acel sunet și nu din cauza vreunei fantome ce s-ar fi aciuat la el în apartament. De aceea și se ridică într-un final din pat, văzând că-i liniște în jur. Și, cât își căută cârjele lăsate lângă pat, se uită la ceas și bombăni, „3.30. Ce mama naibii face la ora asta de nu doarme?” Dar, știind că altfel nu primește un răspuns, ieși din cameră decis să vadă cu ochii lui ce se întâmpla.

Ajuns în sufragerie însă se miră să vadă că peste tot era întuneric. La fel îl miră faptul că SolHi nu se vedea pe canapeaua care era slab luminată de beculețele cu senzori de la bucătărie. Beculețe care de altfel migăiau în acele clipe, deși nimeni nu se vedea acolo. Ceva care-l făcu pe DooSan să se încrunte mai apoi, deși la început îl cam strânse în spate, gândind că totuși fantomele au dat buzna la el în apartament.

Deveni însă atent auzind un straniu sunet din spatele dulapului de la bucătărie. Ceva ce aducea a plânset înăbușit. Și, cum știa că doar SolHi putea fi cea care plângea, se apropie de ea, vrând să vadă ce se întâmplase.

Văzând-o însă așezată pe podea și privind țintă la pata de ketchup din fața ei, mai ales murmurând întruna „e mort,” DooSan se sperie nu glumă. Mai ales când văzuse că mâneca bluzei lui SolHi avea o mare pată roșie pe ea, o pată la care SolHi tot privea înnebunită în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Și nu doar plângea, dar și tremura ca varga, de parcă ar fi fost posedată de demoni.

Văzând-o arătând astfel, DooSan își spuse ca măcar el să gândească lucid. De aceea și inspiră mai întâi adânc, calmându-se cât de cât. După care se apropie de ea și, cu greu, îngenunche. Apoi, apucând-o cu ambele mâini de umeri, o forță să-l privească și întrebă, „Ce se întâmplă, SolHi? De ce ești astfel?”

O întrebare care-o făcu pe SolHi să-l privească tâmp în timp ce murmură iar, „Sânge!” Asta îl uimi enorm pe bărbat, căci nu putea el înțelege ce anume bolmojea ea. Doar când SolHi spuse clar „E sânge! Peste tot!” Înțelese ce anume se întâmplase: SolHi confundase ketchup-ul cu sângele.

De aceea și-o scutură el apoi cu putere, încercând s-o facă să-și vină în fire. Dar, văzând că ea continua să îndruge același lucru iar și iar, îi strigă, „Ian SolHi, uită-te la mine! Am zis să te uiți la mine, detectiv Ian!” SolHi însă, deși îl privea pe el, vedea doar fața însângerată a lui Dja Iun.

Asta o făcea să murmure întruna, „Din cauza mea! Eu l-am ucis! Eu sunt de vină pentru c-a murit. Doar eu!” Apoi, înnebunită, când DooSan o strânse la piept, începu să plângă în hohote și să se zbată, vrând să scape.

Din această cauză și-o forță DooSan în cele din urmă să țină sticla de ketchup în mână. După care, arătându-i eticheta cu denumirea produsului, îi șuieră printre dinți, „Vino-ți odată în fire, SolHi! Care sânge? E doar ketchup! Ketchup! Chiar și pentru asta trebuie să tremuri?”

Ea însă scutură vehement din cap, „Ba nu! Nu e! Nu poate fi!”

„Ba sigur că e! Privește! Scrie aici: ketchup!” Și, luând sticla de ketchup în mâna lui, i-o arătă, forțând-o să privească țintă la denumirea produsului. Apoi luă sticla de apă căzută și ea nu departe de ei și-o puse în mâna lui SolHi. „Iar asta e apa. Se pare că le-ai dărâmat pe ambele când ai luat apa din frigider. Nimic mai mult. Așa că revino-ți și ridică-te de jos! Acum!” Îi spuse el pe un ton poruncitor, forțând-o să se ridice de jos.

Apoi, sprijinindu-se doar într-o cârjă, în timp ce cu cealaltă o sprijinea pe SolHi, DooSan o forță să-l urmeze în cameră. Acolo o forță să se culce în patul lui și-o înveli cu pătura până sub bărbie. Iar SolHi, care simți din nou patul cald sub ea și nu acea podea rece, închise ochii, se ghemui și-și spuse că nu vedea nimic, că nu auzea nimic, că nu se întâmpla de fapt nimic.

De altfel asta și murmura întruna cu pătura practic acoperindu-i fața. Cuvinte clare auzite și de DooSan, care stătea alături de ea, lovind-o ușurel cu palma pe braț, încercând s-o calmeze.

Și-i reuși. Chiar dacă cu greu, dar îi reuși. Apoi, când SolHi adormi într-un final, strângând cu putere mâna lui într-a ei de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie lăsată singură, DooSan murmură, „Ce ți s-a întâmplat, SolHi? Ce mama naibii s-a întâmplat acum șapte ani de tremuri acum ca varga? Mai ales… ce-a fost între tine și YuSan? Chiar ați fost voi doi… amanți așa cum susține mama? Chiar a fost acel copil al lui? Ba nu. Asta nu poate fi. Nu poate fi, căci chiar dacă eu n-am încredere în tine am avut-o în YuSan. El era un om deschis. Un om dintr-o bucată. Cineva care-și dorea la nebunie copii. De asta, de-ar fi fost pe cale să aibă un copil cu tine, el mi-ar fi spus la sigur despre asta. Mi te-ar fi prezentat prima dată mie, căci eu… el… noi nicicând n-am avut secrete. Dar totuși… el e mort și tu trăiești viața asta azi. De ce? De ce? Măcar răspunde-mi la întrebarea asta, SolHi: ce anume s-a întâmplat în acea noapte? Ce?”

Răspuns n-avea însă cine să-i dea. YuSan era mort, SolHi doar o fantomă. La fel ca acele amintiri care o bântuiau până în acele clipe. Amintiri care-l turmentau și pe DooSan, căci el se simțea blestemat până la urmă: iubind-o pe femeia ce-l ucisese poate pe Han YuSan.