Picătură cu picătură se scurgea apa din chiuveta plină ochi, udând din belșug podeaua și picioarele desculțe ale lui SolHi. Aceasta se afla în fața oglinzii în acele clipe, sprijinindu-se de marginile micii chiuvete de ceramică. Dar, deși apa se scurgea cu repeziciune, făcând să răsune ciudat acea cameră de baie, SolHi părea să nu observe asta. Ea doar se uita țintă în oglindă, la acel chip schimonosit văzut în fața ei, o întruchipare a propriului suflet, chinuit de durere și de durele încercări ale vieții.

Anume vederea acelei ciudățenii din fața ei o făcu pe SolHi să izbucnească în lacrimi. Dar, în ciuda așteptărilor, acele picături scurse din interior nu-i răcoriră sufletul. Din contră, păru că lacrimile îi întețiră și mai tare acel foc simțit în inimă și la fel o făcu să simtă mai puternică anxietatea, cea care bătea vertiginos din aripi, chiar în pieptul ei, făcând-o să simtă că n-avea iar aer. O anxietate pe care SolHi începu s-o simtă de fapt în timp ce se plimba pe stradă, alături de DooSan, căci, deși el o ținea de mână și păreau atât de apropiați, ceva ce-ar fi trebuit s-o îndemne la visare, pe SolHi o făcu să se întoarcă în timp, în noaptea în care o găsiră pe SinHa înecată, când de fapt se începu al ei mare coșmar.

***

„Doamne, de ce ești atât de crud cu mine?” Se întrebă SolHi, ajungând deja pe acele roci de pe care se presupunea că SinHa căzuse în apă. Și se hotărî ea să se ascundă acolo după cearta cu DooSan sau mai bine zis după ce el o forțase să accepte autopsia mamei. Dar, deși înțelegea prea bine de ce făcuse bărbatul asta, că era spre binele tuturor să se afle adevărul, lui SolHi i se păru că lumea întreagă era împotriva ei. Din această cauză și căută alinare la mare, aceeași mare care de fapt îi luase într-un final totul.

Alinare așa și nu primi însă, căci marea, care fusese calmă până nu demult, începu dintr-o dată să lovească violent acele roci pe care ea stătea în acele clipe, stropind cu picături reci în jur. Picături care ajunseră de fapt să ude din belșug acele roci, făcându-le să fie mai reci și mai alunecoase ca niciodată, un dușman de temut pentru cei cufundați în gânduri și copleșiți de durere, așa cum era SolHi în acele clipe.

Din această cauză și ajunse ea să-și rănească genunchii și palmele în acele clipe când încerca să urce rocile. De fapt se rănise alunecând pe ele, răni dureroase care o treziră cumva din a ei amorțeală și-o făcură să stea câteva clipe locului, cu capul plecat, cu ochii închiși și cu palmele larg deschise, atingând acele roci reci ca gheața. Dar, imediat ce-și veni cât de cât în fire, când simți ceva rece scurgându-i-se de pe genunchi în jos și mai ales când simți usturimea, SolHi se așeză direct pe roca umedă, ridică fusta hanbok-ului negru pe care-l alese ca haină de doliu în acel moment și-și atinse rana. Astfel, simțind c-o arde din cauza acelei atingeri cu mâinile ude și murdare, SolHi scrâșni din dinți. Dar, deși ar fi trebuit să se întoarcă acasă sau măcar să găsească o sursă de apă curată ca să-și spele rana, ea ignoră acest fapt. Doar lăsă fustele hanbok-ului să-i cadă peste picioare acoperindu-le, după care închise iar ochii și așteptă.

Așteptarea însă n-o făcu să se simtă mai bine. Din contră, simți c-o ardeau deja și palmele. De aceea și i se umeziră dintr-o dată ochii, pe care continua să-i țină închiși. Dar… deși încerca astfel să alunge cumva durerea, nu făcea decât să se chinuie mai mult pe sine, căci astfel vedea atât de clar momentul în care SinHa fusese scoasă din apă, un moment care o rănise până în străfunduri și-i dădu de înțeles că pentru ea fericire deja nu mai există.

„Sau poate e doar imaginația mea?” Se întrebă dintr-o dată SolHi, deschizând ochii. Nu era însă imaginația ei, căci într-adevăr era loc doar pentru suferință în viața ei. Cel puțin în acele clipe când stătea în acel loc ce o făcuse atât de fericită de atâtea ori, dar care devenise un loc blestemat, care îi răpise într-un final mama. „Și totuși e comic,” își mai spuse ea. „Să fiu aici. La fel să consider acest loc a mea oază de liniște, de atâtea ori în viața mea de altfel, când de fapt e doar locul de pe care m-ai aruncat în ape acum 20 de ani, mamă. Același loc care ți-a adus și ție sfârșitul într-un final. Chiar și așa… simt atâta liniște aici, în ciuda mării agitate și-a sufletului meu ce arde mocnind în focul durerii.”

Într-un final, înțelegând că marea și acel loc n-o să-i readucă pacea în suflet, nu cea pe care ea și-ar fi dorit s-o simtă, SolHi își spuse că era timpul să se ridice de jos și să ajungă sus. Simțind însă că n-avea destulă forță, se sprijini cu ambele palme de roca umedă și se împinse în sus. Dar, imediat ce atinse acea rocă, încremeni. Apoi, secunde doar după aceasta, se înfioră, simțind ceva straniu atins de a ei palmă dreaptă.

„Ce-i asta?” Își surprinse SolHi un gând trecându-i în goană prin minte. „Mușchi?” Alungă însă rapid acea idee din minte, căci acolo n-avea de unde să se găsească mușchi. La fel nu putea fi vorba de frunze umede și la fel nu putea fi doar o senzație pasageră, cauzată de-a ei imaginație. Era mai degrabă ceva artificial, ceva lucios și lipicios în același timp. Ceva cunoscut totuși, căci SolHi murmură în cele din urmă, „O poză! A cui însă? A…”

Își tăcu în cele din urmă vocea minții amintindu-și că pe acolo treceau mulți oameni, dar nu oricine obișnuia să umble cu poze la el. Obișnuise însă SinHa să facă asta, căci nu odată SolHi o surprinse strângând la piept o poză de-a ei și a tatălui lui SolHi, de pe când ei erau fericiți, poze pe care SolHi își dorise de atâtea ori să le ardă, să le distrugă și să le facă dispărute, căci anume acea imagine, a doi tineri „îndrăgostiți,” o făcea să se simtă nefericită. De ce? Pentru simplul fapt că-i aducea aminte că era de fapt productul unei „iubiri” pasagere și că nicicând nu fusese dorită.

De distrus așa și nu distruse acele poze. Asta pentru că-și dăduse într-un final seama că nu se merita. În special lăsă ea acele poze să existe pentru SinHa, care, privindu-le, zâmbea mereu și-și spunea, „Am trăit totuși o mare iubire.” Astfel, văzându-și mama fericită, SolHi nu-i putea răpi și ultima sursă de bucurie, căci într-adevăr era singura șansă a lui SinHa de-a fi fericită… cu un trecut fericit ce existase doar în a ei minte bolnavă, când de fapt ea nicicând nu se simțise astfel alături de tatăl lui SolHi.

În cele din urmă, când putuse înțelege că erau până la urmă doar gânduri și bănuieli, dar că trebuia totuși să se convingă că acea poză era anume cea pe care o știa ea, SolHi o luă în mână. După care, sforțându-se să se ridice de jos, urcă cu greu rocile umede și se opri doar când ajunse sus pe ele. Apoi, se uită la poză. Nu văzu însă clar imaginea redată de acea fotografie, căci era o lumină oarbă în jur, o lumină neprietenoasă ei în același timp. Dar, cum era încăpățânată din fire, SolHi n-avea de gând să renunțe. De aceea și făcu câțiva pași, încolo și încoace pe acele roci, în căutarea unui unghi mai bun care să-i permită să vadă ce totuși reprezenta fotografia din mâna ei.

Astfel, când în sfârșit găsi un unghi bun, când în sfârșit ochiul slab al farului din depărtare se îndreptă lent spre ea, SolHi văzu în sfârșit care era treaba cu poza aceea. Și… se încruntă, căci se înșelase de fapt: aceea nu era fotografia părinților ei, ci… o poză cu ea, de când era mică. Văzând-o, SolHi se simți ciudat, căci nicicând nu se așteptase ca SinHa să fi păstrat acea poză cu ea. De fapt nu odată a ei mamă îi spusese c-o rupse, c-o aruncase și c-o distruse și asta ca s-o rănească. În acele clipe însă SolHi o ținea în mână: acea poză cu ea, cea de demult, o poză pe care visase s-o țină în mână, dar nu putuse nicicând. De aceea și murmură ea dintr-o dată, confuză, „Nu poate fi! Poza asta nu există! Da, ea nu mai e. Nu pot ține în mână ceva ce nu mai e. E doar… imaginația mea. Doar…”

Nu era însă imaginația ei. La fel nu era doar o amintire, ci un produs real, ținut de ea în mână. De fapt simțea acea poză atât de bine, îi simțea răceala și umezeala, căci de la atâta stat între rocile celea apa reușise s-o răzmoaie. Chiar și așa… era ciudat, căci… „Cum e posibil să existe poza asta? Ea doar mi-a spus c-a distrus-o!” Murmură SolHi. Apoi, simțind că n-avea puteri, se așeză în pirostrii, strângând acea poză la piept, după care își plecă capul, plângând încet.

Ridică dintr-o dată capul în clipa în care auzi vocea lui SinHa. „Și totuși ești aici!” Îi spusese a ei mamă în urmă cu aproape douăzeci de ani când venise într-o seară după SolHi pe barca pe care lucra. Da, ținea minte asta, destul de bine de altfel. Nu era doar un product al imaginației ei, ci un fapt real. Se întâmplase asta pe când avea 12 ani. Atunci, în acea seară, SolHi rămase singură pe barcă ca să spele puntea. De aceea și-o găsi SinHa cărând după ea o mare găleată plină ochi cu apă. O găleată pe care o scăpase apoi din mână și-i vărsă apoi conținutul peste picioare când o văzuse pe SinHa așteptând-o pe acele scări de lemn pe care se urcau ei de obicei pe barcă.

De fapt SolHi n-avea cum să nu fie mirată și oarecum speriată văzându-și mama acolo, căci ori de câte ori SinHa apărea pe acolo ceva rău se întâmpla. Ceva rău pentru SolHi desigur, căci ori venea să ceară bani căpitanului și se certa cu el în gura mare, ori venea după SolHi, pe care o forța mai apoi să-i îndeplinească diverse capricii.

În acele clipe însă, privind în ochii mamei ei, SolHi o văzu atât de calmă. La fel văzu că ochii ei nu luceau ciudat ca de fiecare dată când era supărată pe ea. Din contră, lui SolHi i se păru că văzu bunătatea sclipind în ochii mamei ei. La fel simți bunătate în vocea lui SinHa când aceasta îi spuse, „Să mergem!” După care, apucând-o de mână, o trase după ea, spunându-i, „De altfel trebuie să ne grăbim, căci chiar n-avem timp de pierdut.”

SolHi însă încercă să se opună și-i spuse, „Dar, mamă, eu încă n-am terminat. Mai am de spălat puntea și…”

„O s-o speli pe urmă,” îi spuse SinHa atunci, continuând s-o tragă după ea. „Ori mâine.”

„Căpitanul a spus însă…”

„Puțin îmi pasă mie de ce-a spus morocănosul cela,” șuieră SinHa dintr-o dată printre dinți. De aceea și se cutremurase atunci copila, căci simțise că SinHa se înfuriase. Și, de se înfuria a ei mamă, atunci SolHi o pățea, căci ori striga la ea ore în șir, acuzând-o că venise pe lume doar ca să-i strice ei viața, ori o trimitea să doarmă sub pod, spunându-i că n-avea casă și de aceea n-avea de ce dormi sub același acoperiș cu ea.

Sau mai rău: de SinHa se încăpățâna, atunci însemna doar un lucru - că iar intrase în datorii, iar SolHi trebuia să lucreze adițional ca să i le plătească. De altfel SolHi ținea bine minte ultima dată când mama ei datorase bani. Se întâmplase asta cu vreo patru luni mai înainte de acea seară când venise după ea pe barcă. Atunci tot venise s-o ia de la barcă și-o duse la unul din barurile din sat unde SolHi fu forțată să servească la mese. Ei bine… munca asta n-o speria. De ce se temea SolHi era că va fi din nou forțată să simtă privirile lacome ale bețivilor satului ațintite asupra ei. Mai ales… că va fi nevoită să simtă ale lor atingeri pe spate sau cum o strângeau de mână și-o forțau să le toarne să bea, ceva care îi provoca de fiecare dată greață și să vrea să fugă de acolo. Dar… n-avea unde fugi până la urmă.

De fapt SolHi înțelese de mult că era sortită să-i fie mereu umbră mamei ei. De la vârsta de 10 ani când SinHa începuse să aibă primele simptome de demență. Dar, cum era ea încăpățânată, la fel ca și SolHi, SinHa nu merse nicicând la medic. Ba chiar devenea violentă de i se spunea că avea nevoie de asta. Dar, chiar dacă ea nu recunoștea asta, vedeau bine ceilalți din jur că starea ei de sănătate se înrăutățea. La fel de bine înțelegea și SolHi asta. Era însă neputincioasă în fața mamei ei, care, ca să-și ascundă acele schimbări, începuse să bea tot mai mult, dând mai apoi vina pe alcool de se implica în ceva rău.

A ei încăpățânare însă servi multora. În special patroanei acelui bar, care, împreună cu două dintre angajatele sale, ajunseră de prestau și alt tip de servicii pe lângă a servi alcool. De aceea și încercară la început s-o atragă și pe SinHa în asta. Femeia însă, în ciuda sănătății precare, nu se implică în acea „afacere.” Dar, deși înțelese ea ce anume dorea patroana de la dânsa, SinHa continuă să-i treacă pragul localului și să-și crească datoriile, fără să știe că de fapt multe dintre acele datorii nu erau acumulate de ea.

SolHi însă știa tot ce se întâmpla cu a ei mamă. La fel înțelegea prea bine că nu tot ce se presupunea că SinHa datora era adevărul. Chiar și așa, neputând demonstra asta, nu-i rămânea decât să plătească. Cum putea și ea, căci chiar nu putea să-și lase mama la nevoie sau mai rău ca patroana s-o denunțe pentru neplata datoriilor și apoi, de SinHa ar fi fost arestată, ea să fie nevoită să trăiască prin orfelinate. De fapt nu se temea în zadar, căci nu odată auzise vorbindu-se despre asta prin sat, mai ales după ce se confirmase faptul că a ei mamă suferea de Alzheimer.

În acea seară însă, în ciuda temerilor ei, lui SolHi nu-i fu dat nici să treacă pragul barului, nici să servească la mese și nici să simtă privirile lacome ale clienților barului ațintite asupra ei. Unde-o duse SinHa în acea seară fu în centrul satului, acolo unde se adunaseră toți sătenii, căci primarul satului, vrând să facă un act de caritate, chemase un fotograf bun, din cei de la oraș, și permise tuturor să se fotografieze fără plată. Astfel avuse SolHi ceea ce visase mereu: o poză doar cu ea, o poză care să-i aducă aminte de copilărie și amintiri frumoase cu a ei mamă și nu doar din cele ce-i făceau inima să plângă ori de câte ori se gândea la ea.

De fapt să ajungă în centrul satului o miră enorm pe copilă. În special o miră să-și vadă mama privind ca fermecată la acel loc, înconjurat de lumini puternice, ce-l făcea să pară un loc de poveste. Ba chiar o auzise atunci pe SinHa spunând, „Frumos, nu-i așa?”

SolHi nu-i răspunse atunci. Doar privi la zâmbetul văzut pe fața mamei, un zâmbet cald pe care ea nicicând nu-l văzuse mai înainte, dar unul care îi încălzi și copilei inima. Apoi, când SinHa o privi cu bunătate, continuând să-i zâmbească, SolHi întrebă, „Mamă, de ce suntem noi totuși aici?”

„Ca să fim în rând cu lumea,” îi răspunse atunci SinHa cu blândețe. După care, ținând-o strâns de mână, o trase după ea spre locul în care restul sătenilor își așteptau rândul la fotografiat.

Ajunsă acolo, lângă toți acei oameni ce-și așteptau rândul la amintiri, SolHi zâmbi. Ba chiar își spuse în sinea ei, „O să am o amintire frumoasă cu mama.” Se înșelase însă, căci, atunci când le veni rândul să se fotografieze, SinHa refuză să stea alături de copilă. Ea doar o împinse pe SolHi în față și-i spuse să zâmbească.

Copila însă nu zâmbea. De fapt n-avea cum să zâmbească când vedea clar mirarea de pe chipurile sătenilor și auzea ale lor șoapte, întrebându-se unul pe altul de ce refuzase a ei mamă să se fotografieze lângă ea. La fel… nu știa SolHi să zâmbească, căci nu avuse ea nicicând timp să învețe cum să zâmbească sau să fie fericită.

De fapt nu era nimic ciudat ca SolHi să nu zâmbească în acea seară, căci… cum era posibil ca un copil ce nu înțelegea ce i se întâmpla să zâmbească în fața fotografului? Cum era posibil să surâdă când era zgribulită de frig, căci atunci când a ei mamă o trase după ea de pe barcă SolHi era udă din cap până-n picioare? La fel… cum putea un copil flămând să zâmbească, când singurul lucru la care putea visa în acele clipe era un codru de pâine și-o cană cu apă? Dar… n-avea cui cere toate aceste lucruri, n-avea cui spune despre ce simțea și asta din simplul motiv că pe SinHa n-o învățase nimeni să fie mamă și de aceea nu știa defel ce simțea al ei copil.

Erau însă alții care păreau să știe ce simțea SolHi. În special bătrânul Pan, care, în acea seară, văzând că SolHi nu zâmbea și că privea speriată în jur, se apropiase mai întâi de fotograf, îi șopti aceluia ceva la ureche, iar după ce fotograful dădu din cap că înțelese, se apropie de copilă. Astfel, în timp ce-i punea a sa cămașă roșie în carouri negre pe umeri și-i sufleca mânecile, căci era o cămașă mult prea mare pentru SolHi, îi spuse, „Știi, SolHi, uneori în viață trebuie să știm să mai fim și fericiți.” Copila însă îl privi țintă, neînțelegând la ce anume se referise el. De aceea și continuă bătrânul Pan, care pe atunci avea vreo 50 de ani, pe un ton blajin, „Mă refer la faptul că trebuie să învățăm a zâmbi, chiar dacă nicicând n-am făcut asta vreodată.”

„Asta însă e atât de greu,” spuse copila, plecându-și capul. „Dar nu imposibil. De altfel nu-i ceva ce n-ai făcut nicicând. Să fii fericită și să zâmbești mă refer.” Copila îl priv

i uimită. „Vorbesc despre acea zi când am văzut delfinii jucându-se în apă. Acum câteva săptămâni. Mai ții minte acea zi?”

„Aga,” bâigui copila.

„Atunci probabil că-ți amintești cum noi toți am făcut glume și ne-am veselit, privindu-i. De altfel tu și Iu Min ați fost cei mai fericiți în acea zi și i-ați numit pe acei delfini ai noștri păzitori.”

„Asta pentru că delfinii ne urmau atunci peste tot.”

„E din cauza că delfinii mereu îi păzesc pe cei inocenți. În special pe copii. Asta din cauza că ei vor ca anume copiii să fie cei mai fericiți. La fel cum tu trebuie să fii în aceste clipe când nenea de colo îți cere să zâmbești.”

„Dar… acum delfini nu-s,” murmură copila, plecându-și iar capul.

„Desigur că sunt.” SolHi îl privi iar mirată. „Ei sunt aici,” spuse Pan, atingându-i copilei pieptul, în dreptul inimii. „Anume aici noi păstrăm cele mai frumoase amintiri, SolHi. De aceea, când vei vrea vreodată să arăți altora că ești fericită și știi să zâmbești, gândește la acea zi când am văzut delfinii, gândește-te la cum te-ai simțit atunci și pur și simplu retrăiește clipa.”

Și SolHi retrăi acele clipe cu delfinii de atâtea ori în viața ei după acea zi. În special își amintea ea de acea zi când simțea că-i era greu pe suflet și că nu mai vedea capătul tunelului din cauza problemelor care o copleșeau. Dar, în ciuda tuturor problemelor care îi dăduseră mai mereu târcoale, după acea seară, când fotograful îi strigă „Și acum zâmbim că zboară turturica” și SolHi zâmbi larg, ea învățase că în viață omul trebuie să știe să zâmbească și să fie fericit chiar dacă nu simte asta în acele clipe.

Astfel, amintindu-și de acea seară, când pentru prima dată fusese fericită alături de ai mamă, care o însoțise în centrul satului pentru ai lăsa o amintire despre a ei copilărie, SolHi izbucni în plâns. Și, printre lacrimi, murmură ea mai apoi, „Și totuși uitasem. Cum e să fii fericit și ce simte un copil ce zâmbește.” După care, plecându-și iar capul și strângându-și genunchii la gură, SolHi plânse îndelung, plânse cu tot sufletul, strângând la piept a ei poză ce-o făcuse să înțeleagă totuși că fusese iubită de a ei mamă și nu doar urâtă de ea pe tot parcursul vieții.

***

„SolHi, ești aici?” Strigă DooSan de imediat ce intră în apartament, căci, după plimbare, el merse să cumpere câte ceva pentru casă. Ba chiar vruse s-o ia și pe SolHi cu el. Ea însă se opuse, spunându-i că obosise și că ar vrea să se întoarcă. Ceva ce-l neliniști totuși și-l făcu să se întoarcă cât mai curând.

Intrând în apartament însă și nevăzând-o, bărbatului i se păru straniu. La fel cum i se părură stranii acele sunete ciudate auzite din baie. Sunete pe care nu le putea înțelege, precum nu-și putea da seama de sursa lor. Dar, în clipa în care realiză totuși că era sunetul apei de la robinet, ce curgea cu putere în chiuvetă, DooSan se sperie cumplit, crezând că se întâmplase ceva rău. De aceea și lăsă să-i cadă punga cu cumpărături din mână și intră în fugă în baie.

Călcând în apă însă se opri locului și privi țintă în jur. Apoi privi la SolHi, care stătea ghemuită în acele clipe, chiar lângă chiuvetă, cu capul pe genunchi și plângând pe înfundate. O poziție care îl făcu pe bărbat să se sperie și mai mult. De aceea și se apropie el brusc de ea și, apucând-o de ambele brațe, o forță să se ridice în picioare și să-l privească. Ba chiar și-o întrebă speriat, „Ce se întâmplă, SolHi?”

Ea nu-i răspunse însă. Continua să plângă, tremurând ușor și părând că nu-l vede, deși el era acolo. Doar când DooSan o strânse la piept, întrebând-o iar ce i se întâmplase, reuși SolHi să bâiguie, „Doar uitasem cum e să fii fericit. La fel am uitat cum se simte apa mării udându-mi picioarele.”

Al ei răspuns îl făcu pe DooSan s-o privească buimac. Ba chiar și întrebă într-o doară, „Despre ce mama naibii vorbești acum? Care apa mării?” Dându-și seama că SolHi confunda apa ce curgea din chiuvetă și-i udase din belșug picioarele cu apa mării, opri robinetul, o luă în brațe și-o scoase din baie. După care, fără să mai spună nimic, o lăsă pe pat și, luând un șervet din sertar, îi șterse picioarele.

Cât timp DooSan avu grijă de ea, SolHi privi țintă în față. Nu-l vedea pe el, ci marea agitată, ce se spărgea de roci, stropind cu picături reci în jur. La fel continua să se vadă pe sine, stând ghemuită pe acele roci și strângând acea poză la piept. Dar, deși vedea toate astea, SolHi nu delira. Era doar o amintire confuză, o amintire care totuși o făcea să pară ruptă de realitate.

Din această cauză și se sperie enorm DooSan, crezând că-și ieșise din minți. Ba chiar se gândise s-o sune și pe Mina. Dar, când se hotărî el să facă asta și vru să se ridice de jos și să se apropie de canapea ca să-și ia telefonul, SolHi îl prinse de mână și spuse, „Ce nu pot înțelege eu e de ce era poza acolo.”

„Poza? Care poză?” O întrebă mirat DooSan. SolHi nu răspunse. Doar își acoperi fața cu palmele și oftă prelung. „SolHi, care poză?” Insistă bărbatul să afle un răspuns, deși înțelegea prea bine că ei îi era greu să vorbească în acele clipe. Chiar și așa el își spuse că trebuie să afle despre ce-o neliniștea în acele clipe ca să găsească mai apoi o soluție și s-o scoată din acea transă a amintirilor dureroase, căci era deja sigur că anume amintirile puseseră stăpânire pe ea, devorând-o pe dinăuntru.

Primi un răspuns doar după ce-o forță pe SolHi să-și ia mâinile de la ochi și să-l privească. Doar atunci ea îi spuse, „O poză cu mine, de când eram mică și mama m-a însoțit în centrul satului ca să mă fotografiez și eu. Atunci când mi-a spus că face asta ca să fim în rând cu lumea, dar când eu nu mi-am dat seama că făcuse asta pentru mine de fapt.”

DooSan surâse. „Acum înțeleg,” spuse el. De aceea și-l privi SolHi mirată. „De ce te simți astfel. E din cauza trecutului, nu-i așa?”

„Da. Și-i atât de dureros, DooSan. E atât de dureros să înțeleg că de fapt nu mi-am cunoscut nicicând cu adevărat mama. Doar… am urât-o când mă trata urât. M-am revoltat împotriva ei când mă ataca și-am judecat-o când mă judeca pe mine, fără să știu că de multe ori încerca să mă protejeze. Cum putea și ea, căci nici pe ea nimeni n-a învățat-o să fie mamă,” murmură ea. După care, când iar o podidiră lacrimile, își ascunse fața la pieptul lui DooSan.

Stătură astfel minute în șir: el - încercând să-i dea alinarea de care avea ea nevoie, iar SolHi - pur și simplu permițându-și să plângă toate acele lacrimi pe care nu le plânsese la viața ei. Apoi, când în sfârșit SolHi se liniști, oftând doar ușor, din când în când, DooSan o ajută să se culce pe pat, o înveli cu pătura și, așezându-se alături de ea, o lovi ușurel peste braț până ea adormi într-un final. Cel puțin așa i se păru lui: că SolHi dormea. Era doar o iluzie însă, căci SolHi ținea doar ochii închiși, încăpățânându-se să trăiască doar ea acele amintiri. Până într-un final când, copleșită de emoții pe care nici ea nu le putea explica, îl întrebă, „DooSan, de ce crezi că era poza ceea acolo?”

If you encounter this tale on Amazon, note that it's taken without the author's consent. Report it.

Auzind acea întrebare, DooSan tresări, căci nu se așteptase ca ea să fie trează. Nu-i arătă însă lui SolHi a sa mirare. El doar se uită la ea pentru câteva secunde. După care spuse, „Posibil mama ta a dus-o acolo. În acea seară când…”

Tăcu bărbatul auzind-o pe SolHi oftând. Apoi, când SolHi se ridică în capul oaselor, o privi în ochi așteptându-se la o altă întrebare. Una care de altfel nu întârzie să fie auzită din gura lui SolHi, „Crezi că anume asta i-a adus moartea? Poza? Adică, ce vreau să spun e că… scăpând-o din mână, s-a aplecat după ea și…”

„Ba nu, SolHi. Poza tu ai găsit-o în partea asta de stânci. Cel puțin așa ne-ai spus în acea seară. De asta nu poate fi ca anume din cauza pozei să fi căzut în apă. Dacă era așa și s-ar fi aplecat s-o ia de jos, atunci am fi găsit-o lângă poză, nu crezi?”

„Probabil că ai dreptate. Dacă sincer nici nu mai știu ce să cred. Precum nu pot înțelege de ce avea poza la ea când mi-a spus clar c-a rupt-o. Acum mulți ani mi-a spus asta. De aceea… mi-e greu să cred c-a ținut la poza ceea. Chiar mai mult decât a ținut vreodată la mine.”

„Ce dacă pur și simplu nu ți-a arătat asta? Mă refer că a ta mamă a ascuns a ei dragoste deliberat.”

„Cu ce scop să fi făcut asta, DooSan? Pentru ce? Nu, nu cred că e așa. Mama mereu mi-a arătat că mă urăște. De fapt a avut grijă să-mi arate ura ei în fiecare zi petrecută alături de ea.”

„La fel ți-a spus că poza e ruptă, dar s-a adeverit că a mințit. Prin urmare e posibil să fi mințit și când spunea că te urăște.”

„Puțin probabil. Și știi de ce? Pentru că nu doar odată am simțit a ei ură pe piele, DooSan. Nu odată i-am văzut ochii scăpărând când apăream în preajma ei, de parcă ar fi fost prădător și eu pradă.”

„Asta deja n-o mai știu: de ce a ținut morțiș să-ți arate mereu că te ura. Ce bănuiesc însă e că e posibil ca astfel să te fi învățat să supraviețuiești în astă lume crudă.”

„De-i așa… atunci a fost o lecție mult prea cruntă, DooSan. O lecție care m-a rănit pe dinăuntru și care m-a făcut să nu mă-ncred în nimeni.”

„Dar totuși e o lecție care te-a ajutat să treci mereu peste greutăți. Doar ești aici, nu? De aceea și cred că lecțiile dure ne călesc de fapt și ne ajută să mergem prin viață cu capul sus. În special…”

„Te referi la ce s-a întâmplat acum șapte ani?”

„Nu doar la asta. Mă refer la tot ce ți s-a întâmplat. Și, din câte am înțeles la înmormântare, s-au întâmplat multe lucruri în viața ta. De-a lungul timpului, lucruri care-mi par noi și de necrezut, deși am crezut că știu totul despre tine.”

SolHi surâse, ștergându-și lacrimile. Apoi, privind țintă în ochii bărbatului, îi spuse, „Uneori nu ne ajunge o viață să cunoaștem omul care ne stă alături. De aceea, nu fi prea dur cu tine gândind că nu mă cunoști. Până la urmă nu ești obligat s-o faci. Să mă cunoști mă refer. Asta n-o să-ți dea niciun avantaj să câștigi bătăliile pe care viața ți le pune în față.”

„O să mă ajute să te cunosc pe tine însă. Asta îmi va fi de ajuns,” murmură DooSan, strângând-o la piept.

Spre marea lui mirare SolHi nu încercă să se desprindă din brațele lui. Din contră, se lipi mai mult de el. Ba chiar își înfășură brațele în jurul lui, ascunzându-și fața la pieptul lui. Astfel, inspirând adânc al lui parfum, SolHi simți că într-adevăr nu mai era singură. În special se simțea mai bine cu ale bărbatului mângâieri continue, căci, după ce-o strânse la piept, DooSan îi mângâie îndelung părul, șoptindu-i la ureche, „Totul o să fie bine, SolHi. O să vezi. Și… chiar dacă doare mult, trebuie să trăiești cu asta. În timp o să fie mai ușor.”

„Știu asta,” murmură ea. „Nu pot însă să nu mă gândesc la tot ce s-a întâmplat și să-mi pun mereu întrebarea: oare ce-i adevărat din tot ce am trăit? O întrebare la care nu pot găsi un răspuns dacă sincer.”

„Atunci inventează-l. Răspunsul mă refer,” murmură bărbatul. Un răspuns care o făcu pe SolHi să încerce să se desprindă din a lui îmbrățișare doar ca să-l privească în ochi. Nu se putu desprinde din brațele lui însă, căci DooSan păru s-o strângă mai tare la piept în timp ce-i șoptea, „Spun asta ca să te fac să înțelegi că uneori e mai bine să trăiești fără să știi anumite lucruri. Asta ne ajută să trecem chiar și peste cele mai grele încercări. Și… dacă sincer, la fel cred că cea mai aspră pedeapsă și cea mai de temut tortură pentru noi e anume cea pe care o decidem singuri, SolHi. De aceea cred că-i mai bine să ne mințim pe noi înșine uneori decât să înfruntăm realitatea. Astfel, de-ți spui că a ta mamă te-a iubit și nu că te-a urât, în timp o să vezi că o să începi a crede că-i adevărul și-o să te facă să te simți mai bine într-un final.”

„N-o să fac decât să mă mint pe mine spunându-mi astfel de lucruri, nu crezi?”

„Atunci… permite-mi mie să te mint, SolHi,” îi spuse DooSan, privind-o. „Măcar asta lasă-mă să fac pentru tine: permite-mi să te mint, să cred măcar că fac asta pentru o cauză nobilă, chiar și dacă știm ambii că poate nu-i corect.”

SolHi nu-i răspunse. Continuă doar să-l privească țintă, în timp ce inimile lor, flămânde de sentimente puternice, de sentimente sincere și reciproce, băteau puternic în ale lor piepturi, făcându-l pe celălalt să se înfioare, ori de câte ori simțeau acea bătaie atât de viu pe a lor piele. Ca mai apoi, când înțeleseră că nu mai erau necesare cuvintele între ei, să se strângă din nou în brațe în așteptarea timpurilor ce-aveau să vină…

***

A doua zi, dis-de-dimineață, DooSan o trezi pe SolHi, spunându-i că aveau o treabă importantă de făcut. Ce anume trebuiau să facă nu-i spuse. Doar o grăbi când ea tărăgăna să iasă din baie, la fel cum o forță să se dea jos din pat când ea voia să mai doarmă. După care, când în sfârșit ieșiră din apartament și ea îl întrebă încotro se duc, o apucă doar de mână și-i spuse surâzând, „O să vezi! Nu fii nerăbdătoare, căci astfel pierzi toată distracția!” Apoi, surâzând încă, deși SolHi își încrețise fruntea, căci ura secretele lui și mai ales când el acționa astfel, ciudat, o strânse mai cu putere de mână și-o trase după el.

Unde anume ajunseră într-un final? În sala de sport, un loc pe care SolHi îl ura de altfel și asta din cauza că-i amintea de acea perioadă dificilă din viața ei când fusese urâtă și ignorată de oameni și când găsise liniștea singură în sala de sport. Din această cauză și strâmbă ea din nas, oprită fiind în ușa sălii, o mimică care îl făcu pe DooSan să surâdă.

„Să știi că mie nu mi-i a râde. Deloc de altfel,” mârâi ea ușor, văzând rânjetul de pe fața lui.

„De ce mă rog? Credeam c-o să fie vesel!”

„Da. Ție sunt sigură că ți-i vesel, căci probabil că ai râs de mine, în sinea ta, tot drumul până aici cât eu am turuit întruna despre un posibil operativ. Unul despre care tu doar m-ai mințit.”

„Te-am mințit? Eu? Când asta?”

„Când ai spus să pun ceva lejer pe mine, căci urmează ceva extrem de important pentru noi. Ceva care să-mi permită să mă mișc liber.”

„Da, așa am spus. Adevărul de altfel, căci în sala de sport ai nevoie de haine lejere și de maximă mobilitate, nu?”

„Wha, dar tu ești cu adevărat uimitor, Han DooSan: minți fără să roșești de altfel.”

„Mint? Eu?”

„Da, tu, căci o fi vitală această „operațiune” pentru tine. Pentru mine însă… e iadul. Așa că… n-ai decât să rămâi singur aici, căci eu… plec.”

De plecat însă n-avu unde, căci, în momentul în care îi întoarse spatele lui DooSan, acesta o înșfăcă de braț, oprind-o. După care, când o văzu pe SolHi privindu-l pieziș, rânji și-i șuieră abia auzit, printre dinți, „Încotro?”

„Cât mai departe de tine, căci doar n-o să-mi petrec bunătate de dimineață însorită în sala de sport. Mai bine o petrec dormind.”

„S-o crezi tu! Că te întorci la somn. Și… nici chiar dimineață devreme nu-i. E nouă deja!”

„Nouă pentru tine. Pentru mine însă e dimineață devreme, timpul perfect pentru a-mi împlini somnul. Așa că, până nu mi-am ieșit din pepeni cu totul și nu ți-am pictat mutra asta frumușică, ce rânjește întruna, în culori… purpurii, ai face bine să-mi dai drumul mâinii și să mă lași să plec.”

„Desigur că… nu, Ian SolHi. Și, de nu vrei să vezi ce pot face eu când alții nu mă ascultă, ai face bine să fii cuminte.”

„Mă ameninți cumva?”

„Prima ai început joaca asta. Iar eu, care-s băiat cuminte și care învață repede, pun totul în practică. Așa că… urmează-mă!”

Porni însă spre banda de mers singur, căci SolHi, după ce-și eliberă brațul, rămase locului. Dar rămase ea acolo doar ca să-și arate „furia” față de Han DooSan pe care se hotărî să-l învețe minte în acea zi. De aceea și-și spuse într-un final, „Singur ai căutat-o!” După care, scoțându-și tricoul, rămase doar într-un top scurt, care, în raport cu pantalonii scurți, o făceau să arate atât de sexi. Apoi, cu mișcări elegante, porni spre DooSan, care se urcase deja pe banda de mers, convins fiind c-o să-l urmeze.

Înghiți însă sărmanul în sec în clipa în care întoarse capul să vadă unde rămase SolHi și văzu privirile celor din sală ațintite asupra ei. De altfel SolHi făcea tot posibilul ca să atragă acele priviri, căci pe lângă faptul că arăta a naibii de bine, se mișca alene către DooSan, prinzându-și „delicat” părul în coadă, în timp ce surâdea triumfătoare: câștigase acea luptă, iar asta se vedea destul de bine pe fața lui DooSan, care era pe cale să se transforme într-un pitbull fioros.

Lui SolHi însă puțin îi păsa că prin ceea ce făcea îl „deranja” pe DooSan. De altfel nici n-avea de ce să se deranjeze că DooSan era nefericit văzând privirile uliilor ațintite asupra ei, căci… singur o adusese acolo. Mai bine zis singur o provocase la luptă, iar SolHi, care nu pierdea nicio ocazie de a „lupta” cu el, găsise calea perfectă de-al scoate din minți: gelozia. Din această cauză și-i șuieră el printre dinți, când ea urcă pe banda de alături, „Am zis lejer, nu sexi.”

„Și? Ce aveai mă rog în vedere prin „lejer”? Haine de măicuță cumva?”

„Desigur că nu. Dar… nici atât de lejer nu avusem în vedere, SolHi. De altfel… încep să regret că te-am adus aici.”

„Prea târziu deja,” spuse SolHi surâzând, văzându-l făcând mutre-mutre în timp ce se uita la cum ceilalți bărbați din sală o priveau. „Mi-am intrat deja în ritm și cred că mersul la sală o să-mi facă plăcere de azi înainte.”

„Vrei să mă scoți cumva din minți?”

„Eu? Desigur că nu. Doar… nu-s sado-masochistă să-mi fac rău cu mâna mea. De altfel… te pricepi destul de bine la asta: să-ți faci rău. Altfel nu mai fi adus aici, nu?”

„Da. Nu pentru a-mi face mie rău te-am adus aici. Doar… m-am gândit c-o să avem parte de ceva timp în doi, un timp plăcut de altfel. La ce nu m-am gândit însă e că ești atât de insidioasă. Se pare însă că m-am înșelat, căci ești chiar mai rea de atât: m-ai băgat în cușca leilor fără să-ți pese.”

„Eu? Nu, scumpule, te-ai vârât singur acolo.”

„Da. Trebuie să recunosc. Mi-am făcut-o cu mâna mea, căci… chiar nu m-am așteptat să fiu vedetă la circ venind la sală.”

„Ești gelos cumva? Că toate privirile sunt ațintite asupra mea?”

„Eu? Gelos? S-o crezi tu. De zic asta e pentru că nu-mi place să fiu în centrul atenției. De asta am zis ce-am zis. Și, da, poate și un pic preocupat: pentru o colegă la care ulii din jur se uită ca la o pradă.”

„Una a naibii de apetisantă, scumpule. Așa că, de nu vrei să devii și tu „pradă,” căci se pare că avem destui lei flămânzi în jur, îți sugerez să te ții cât mai departe de mine. De nu… ajungi să mai simți odată ghipsul strângându-se în jurul unei părți rănite. Ce parte anume însă… prefer să nu spun.” Apoi, rânjind fericită, SolHi își puse căștile în urechi, setă la maxim muzica ca să nu audă bombănelile lui DooSan, după care, setând aparatul pentru fugă, se concentră doar pe asta, căci doar pentru exerciții o aduse Han DooSan la sală, nu?!

***

„Cea de colo nu-i detectiv Ian?” Îl întrebă detectiv So pe Gi, când în sfârșit își putu da seama la cine anume se uitau toți bărbații din sală. „Da, e ea. Și, wha, da, are fler la a cuceri bărbații. De cum a intrat în sală toate muștele sunt cu ochii pe ea.”

„Geloasă cumva?” Auzi detectiva vocea detectivului Mo în căști. Din această cauză și se uită la celălalt capăt al sălii, unde acela trăgea la haltere. „Absolut, ești geloasă. De nu n-ai fi zis ce-ai zis pe tonul ăsta.”

„Iar tu, de ți-ai ține mai des gura, ai ajunge om mare,” îi șuieră detectiva printre dinți. Era cu adevărat furioasă, căci făcea Mo ce făcea și reușea s-o scoată din sărită.

Tăcură însă ambii și stătură locului, deși So avuse de gând să se apropie de colegul ei și să-l învețe minte pentru cuvintele zise, când îl auziră pe Gi spunând, „Vreți să vă purtați ca doi profesioniști și nu ca doi puști ce se iubesc, dar se tachinează ca să nu se dea de gol?”

„Se iubesc? Da, în visele lui,” mârâi So.

„Sentimentul e reciproc dacă ceva,” nu se lăsă Mo mai prejos.

„La fel cred și eu,” insistă Gi. „Că-mi stați ambii în gât mă refer. Așa că… gura mică și faceți-vă bine treaba! De nu, de ne descoperă ăștia aici și operativul cade, vă jur că vă închid pe ambii într-o cameră, pentru multe milenii de altfel, și de acolo nu ieșiți decât doar morți sau ținându-vă de mânuță.” Apoi, furios, în timp ce se prefăcea a-și continua exercițiile, căci omul tocmai își lucra bicepșii, Gi le arătă colții, semn că vorbea cât se poate de serios. Apoi, când înțelese că ai lui învățăcei înțeleseră mesajul, se concentră asupra lui SolHi, căci observă că „muscoiul,” după care armaseră tot acel circ, începuse a-i da ei târcoale.

Privi însă Gi cât de curând spre DooSan când auzi vocea lui Mo în cască, „Iar cel de colo e procuror Han. Interesant, sunt cumva ăștia doi împreună?”

„După mine procuror Han e mai degrabă aici pentru a o apăra pe Ian SolHi de „muște.” Ceva ce nu-i prea reușește de altfel.”

„Cred și eu,” spuse Gi, surâzând. „Iar de nu realizează și el asta, „prada” noastră îl lasă fără fată.”

„La fel cum cred că are de gând să ne lase pe noi cu buza umflată, căci, din câte văd, a ales-o pe dânsa drept „victimă,” insistă Mo.

„Huh, o idee a naibii de proastă,” spuse So, surâzând. „Nici nu știe sărmanul cu cine are de-a face.”

„Atunci… ce zici să schimbăm momeala?” Rânji Mo. „Cred că dacă o folosim pe Ian SolHi în locul tău avem mai multe de câștigat decât să așteptăm ca cela de colo să cadă la undița ta. Fără supărare, detectiv So, doar că… azi chiar ai de pierdut, căci Ian SolHi te întrece… la toate.” După care, discret, Mo desenă un trup curbat, ca să-i facă în ciudă colegei sale.

Își ținu totuși limba după dinți când So îi aruncă o privire de pitbull turbat. Apoi, când Gi dădu acordul, detectiva dădu un apel. Nu-i reuși însă din prima s-o facă pe SolHi să-i răspundă, căci aceea, văzând număr necunoscut pe ecran, decise să ignore apelul. Doar la a treia încercare, văzând că „necunoscutul” insista, răspunse oarecum iritată, „Ian SolHi ascultă!”

„Detectiv Ian, sunt eu. Detectiv So Hi Na.” Auzind cine anume o apelase, SolHi opri banda de alergat. După care, părându-i-se ciudată vocea detectivei, ce părea ai vorbi în șoaptă, SolHi vru să privească în jur. Rămase însă locului, privind țintă la ecranul telefonului, când So îi spuse, „Încercați să nu vă dați de gol cu cine vorbiți, căci… chiar nu e necesar să fim reperați.”

„Reperați? Despre ce naiba vorbim acum?” Întrebă SolHi confuză. Tresări însă auzind vocea lui Gi în difuzor:

„Ascultă încoace, detectiv Ian, o să fiu scurt și la obiect.”

Auzindu-l pe Gi, SolHi surâse și spuse, „Ca întotdeauna: trei dintr-o lovitură. Nu, ce acum?”

„Doar… ajută-ne!” Mârâi Gi.

„Cu ce anume? Să fiu al patrulea în echipa musculiștilor?”

„Ha-ha, da n-a fost amuzant dacă sincer,” spuse Gi. „Doar… privește în jur! Da, la stânga, ora 11 dacă ceva. Acolo o să vezi un muscoi, pe care încercăm să-l prindem, dar nu cade în plasă.”

„Aaa, acum înțeleg ce vreți de la mine: să fiu plasa, nu?”

„Ți-am spus deja că ești genială? Când vrei, desigur!” O tachină detectivul.

„Da. La fel mi-ai spus că-s un ghimpe ce-ți stă în coaste. Nu odată de altfel dacă-mi aduc bine aminte.”

„Nu… am zis-o… poate. Oricum, nu-i momentul pentru astfel de… amintiri. La fel cum nu-ți cerem mare lucru: doar să faci ce-ai făcut până acum. De când ai intrat în sală, căci… fără să vrei te-ai transformat în următoarea oală cu miere a „muscoiului” nostru.”

SolHi se încruntă, „Vrei să spui că…?” Și-l privi chiorâș pe cel pe care Gi îl numise muscoi. Văzându-l pe acela privind-o mirat și înțelegând că avea nevoie de el pentru operațiunea lui Gi, schiță un zâmbet, iar acela zâmbi și eu. „Înțeleg acum.”

„Și ai dreptate: colecționari de femei. De altfel, de cum te-a văzut, te-a ales pe tine. Ceva ce nu mi-i pe plac, dar trebuie să recunosc că-i oportun, căci e mai bine că a ales o polițistă și nu un civil. Altfel… ar fi putut fi periculos.”

„Periculos la sigur pentru el,” spuse SolHi râzând. După care îi închise telefonul lui Gi în nas și-i zâmbi iar muscoiului.

„A naibii femeie,” șuieră Gi printre dinți. „Ba chiar mi-a închis și telefonul în nas. Jur că… dau eu ochii cu tine, Ian SolHi, și apoi o să joci după cum îți cânt. De nu, încetez a-mi mai spune pe nume.”

„Ar trebui s-o faceți de pe acum, sombe,” îl tachină Mo. „Să încetați a vă spune pe nume mă refer, căci la cum o știu eu pe detectiva Ian, muscoiul nostru rămâne fără aripi chiar azi.” După care, făcând semnul unui cap sucit, Mo surâse, căci chiar știa el ce-i putea pielea lui Ian SolHi.

***

După conversația avută cu Gi și Hi Na, SolHi coborî de pe banda de alergat, făcând câteva mișcări suave de întindere în timp ce privea prin sală. Era însă o mișcare „nevinovată” menită să-i atragă atenția „muscoiului,” făcându-l astfel să creadă că era și ea „în căutare de distracție.” O tactică care funcționă perfect de altfel, căci, la scurtă vreme după ce ea începu a-și lucra picioarele, aplecându-se a naibii de sexi să ia bara ceea de jos, observă cum „muscoiul” începu să se învârtă din ce în ce mai aproape de ea. Ceva ce-o făcu pe SolHi să surâdă, spunându-și în capul ei, „Hai, mai cu curaj, frate, că nu mușc! Din contră, o să fiu fericită de faci un pas greșit din prima. Astfel… te salt de aici!”

Cine nu era însă fericit cu atitudinea ei era la sigur Han DooSan. Acesta o observă în clipa în care duse sticla la gură să-și astâmpere setea. Și, de prea mare uimire, uită sărmanul cum se pune normal sticla de apă la gură, căci parte din conținut i se scurse pe barbă. Venindu-și în fire însă, șuieră furios printre dinți, „Femeia asta la sigur a căpiat!” Apoi, ridicându-se brusc în picioare, în timp ce strângea cu forță dopul de la sticlă, își continuă gândul, mormăindu-l pe înfundate, „Eu nu de asta te-am adus la sală, Ian SolHi, ca să prinzi muște în plasă. Dar… văd că singură n-ai înțeles asta. De aceea, de trebuie, te învăț eu bunele maniere.” După care, răcorindu-se cu astfel de cuvinte, vru să pornească spre ea.

Se opri totuși locului atunci când primi un mesaj de la Gi. „Procuror Han, rog să stați deoparte pe moment, căci detectiv Ian acționează astfel la rugămintea mea: avem o muscă de prins în plasă.” Citind mesajul însă, DooSan se încruntă, căci nu prea înțelese el din prima ce anume avuse în vedere Gi. Totuși, când în sfârșit îl surprinse, doar cu coada ochiului, pe tânărul care făcea tot posibilul ca să se apropie tot mai mult de SolHi, surâse: nu cu prea mare tragere de inimă totuși, căci nu-i prea ardea lui în acele clipe să se bage un altul la SolHi. Dar…

„Măcar bine că nu și-a pierdut mințile,” mârâi DooSan într-un final, luând iar loc pe scaun. „Altfel… îi suceam la sigur gâtul.” Dar, deși se calmă pe sine cu astfel de cuvinte, calm-calm totuși nu era, căci mișcările celea senzuale, pe care le făcea SolHi în timpul genoflexiunilor cu bara, îi cam făcea și lui să-i fiarbă sângele în vene. Nu de dorință însă, ci de gelozie, căci vedea clar cu câtă râvnă o priveau ceilalți bărbați din sală și nu doar muscoiul, priviri care îl făcură la un moment dat să mârâie ușor, „Firați voi de…” Tăcu însă și-și păstră ideile doar pentru el, temându-se totuși să nu se ducă operațiunea lui Gi pe apa sâmbetei din cauza lui, căci de nu era cu operațiunea ceea la sigur o mai pățeau și alții pe lângă SolHi.

De altfel chiar începu DooSan să fiarbă la foc mic la un moment dat când îl văzu pe „muscoi” apropiindu-se de SolHi, căreia îi spuse, „Mi se pare că e o greutate prea mare pentru dvs, domnișoară. De aceea v-aș sugera să ridicați mai puțin, căci în ciuda figurii de invidiat pe care o aveți vă puteți trauma.”

Îndrăzneala lui îi dădu lui SolHi șansa perfectă de a conversa cu el. Dar își zise mai întâi că dacă o să-i vorbească pe un ton indiferent poate să-l îndepărteze de ea și nu asta își dorea ea. De aceea se prefăcu puțin „rușinată,” după care, mușcându-și ușor colțul buzelor, spuse, „Cu puțin ajutor însă cred că m-aș descurca de minune.”

Răspunsul ei îl uimi enorm pe DooSan, care se afla nu departe de ei. Ba chiar înghiți în sec sărmanul, deși ar fi vrut să-i spună ceva de bine lui SolHi. De spus îi spuse el totuși ceva, căci nu era el din cei care să privească cum femeia iubită flirtează cu alții, iar el să tacă. Numai că… îi spuse în gând, „Și eu care credeam că ești mielușelul nevinovat, fără să știu că ești de fapt vulpea cea șireată. Ah, Ian SolHi, ah: mie în veci nu mi-ai fi permis astfel de ieșiri. Ăstuia însă îi faci avansuri. Nu… las că ne vedem noi departe de ochii curioșilor și atunci o să mă asculți tu pe mine… până la capăt de altfel.” După care, nervos și cu mișcări bruște, înșfăcă prosopul și-și șterse broboanele de sudoare, care n-aveau de altfel nimic de-a face cu efortul fizic depus.

Crezu el însă că a lui gelozie trecuse neobservată. De unde însă?! SolHi, pe lângă șireată, mai avea și ochi de vultur. Așa că, văzând reacția lui DooSan, își spuse, „Acum chiar că se simte dulce răzbunarea.” Surprinzând însă privirea muscoiului ațintită asupra ei, forță un zâmbet, semn că-i „toată a lui.”

Zâmbetul ei îi dădu mai multă încredere individului, care, atingându-i cu delicatețe mâinile, în timp ce luă bara din mâinile ei, îi spuse, „Aveți un zâmbet extrem de frumos. Pe gustul meu de altfel.”

„Mai banal de atâta nici că se putea,” își spuse ea, forțând un alt zâmbet. „Și… în alte circumstanțe, la sigur ți-aș fi arătat unde iernează racii de m-ai fi abordat cu astfel de fraze ieftine. Acum însă… nu-i momentul.” Apoi, sprijinindu-se de bară și cochetând încă cu el, șopti, „Credeți?”

„Absolut!” Se grăbi el „să o asigure” că nu mințea.

„Asta însă nu-mi răspunde la întrebarea dacă o să mă ajutați sau nu cu greutățile,” întrebă SolHi pe un ton șiret. Apoi, ca să fie sigură că-i câștigase tipului încrederea, zâmbi iar, părând chiar „flatată” de ocheadele tipului, care o sorbea din priviri.

El însă, veteran în câștigarea „războiului” cu inimile femeilor, se apropie mai mult de ea, surâzând. Apoi, strângându-i cu delicatețe mâna dreaptă într-ale sale, o duse la buze și-o sărută prelung, o mișcare care-l făcu pe DooSan să sară ca ars de pe scaun. Dar, înțelegând că altceva n-avea ce face în acel moment, termină sticla de apă dintr-o răsuflare. Tipul însă, fără să observe nimic altceva în jur, privi țintă în ochii lui SolHi, încercând astfel s-o dezarmeze, după care îi spuse, „Am putea totuși să ne ocupăm cu lucruri mult mai interesante decât ridicatul greutăților, nu credeți?”

„A naibii Don Juan,” își spuse SolHi, înțelegând că n-avea totuși de-a face cu un pierde-vară. „Nu, nici eu nu-s novată în asta,” își spuse ea. În glas însă întrebă, „Altfel de… lucruri? Precum?”

„Știu și eu?!” Îi răspunse el c-o altă întrebare. După care, discret, îi întinse telefonul lui. „Pentru început am putea face schimb de numere. Apoi… ne putem pune de acord asupra detaliilor, ce ziceți?”

„Zic că-i o idee a naibii de proastă… pentru tine, desigur,” își spuse SolHi, surâzând, în timp ce-i scrise numărul ei tipului. Apoi, surâzând, îi spuse, „Absolut. Doar… sper că nu sunteți din cei ce se pierd în zare când e loc de… distracție.”

„Nu vă faceți grijă de asta. Eu nicicând nu dispar dacă în jurul meu se află o doamnă atât de frumoasă precum sunteți.” Apoi, mai sărutându-i odată mâna, zâmbi și se făcu nevăzut, căci observă în sfârșit privirile celorlalți „muscoi” ațintite asupra lui. În special observă mutra acră a lui DooSan, care era pe cale să-i sucească gâtul. Dar… se mulțumi procurorul până la urmă să deformeze doar sticla de apă pe care o aruncă ulterior la coș.

De altfel era chiar supărat pe „comportamentul” lui SolHi, căci, după părerea lui, prea ușor devenise „fată bună” cu alții. Ce nu voia să recunoască însă era faptul că era al naibii de gelos pentru simplul motiv că ea nicicând nu-și permise astfel de „gesturi” delicate cu el. Cel puțin nu-și amintea asta în acel moment, căci chiar arăta ca un taur înnebunit în arena de coredo.

SolHi însă, deloc deranjată de reacția lui și nici de privirile ațintite asupra ei, se concentră pe exercițiile ei. Făcu asta însă, fără să se dea de gol că știa pe cineva din acea sală, din simplul motiv că se temea ca nu cumva „muscoiul” să fi avut complici rămași acolo și, văzând-o apropiindu-se de DooSan sau de ceilalți detectivi, să pună în pericol operațiunea. Dar, văzând un tip holbându-se la ea cu ochii mai să-i sară din orbite în timp ce balansa fără noimă o greutate de 5 kg chiar deasupra părților sale „sensibile,” SolHi surâse. După care, sub privirile curioșilor, se apropie de el, se aplecă ușor în fața lui când ajunse lângă tip, care se făcu roșu ca racu văzând că SolHi îi atrăgea atenție, după care, cu mișcări gentile, SolHi îi mută mâna mai departe de „părțile moi,” șoptindu-i delicat, „Știi, scumpule, dacă o să mai caști atât de mult gura după fete prin sală poți rămâne fără urmași. Așa că, gura închisă, ochii pe haltere și mai puțin pe… curbe. De nu… faci accident.” Apoi, fără să-i pese că toți continuau să se holbeze cu gura căscată la ea, SolHi le întoarse spatele și-și văzu de treabă.

Singurul la care ajunse mesajul ei cu „mai puțin pe… curbe,” fu DooSan, care se plesni într-un final cu mâna peste frunte, bombănind, „Amintește-ți de ziua asta cât vei trăi, Han DooSan. De nu… cel lăsat fără urmași o să fii la sigur tu. Sau… mai rău!” După care, lăsându-se să cadă pe scaun, șuieră un „Pff, a naibii femeie,” printre dinți, deschizând o altă sticlă de apă să se „răcorească.”