SolHi adormi în sfârșit. După multe ore în care se simțise rău închisă în baie, Mina o putu băga în cele din urmă în pat. Și da, Mina înțelese abia atunci că SolHi avuse una dintre cele mai proaste zile din viața ei în acea zi și asta din cauza fantomelor trecutului, cele care o devorau pe dinăuntru, nedându-i șansa să respire liber sau să trăiască normal.

De fapt, ceea ce trăise SolHi în acea zi nu era nici ceva nou și nici neobișnuit. Nu, era un coșmar care dura de ani de zile deja. Un coșmar prin care fantomele trecutului încercau să-i controleze mintea și s-o înnebunească, ceva ce așa și nu se întâmplă datorită ajutorului Minei. Dacă ea n-ar fi fost alături de SolHi, aceasta poate că și-ar fi pierdut demult mințile, căci… de fiecare dată când era singură și durerea se reîntorcea, SolHi ajungea în iad, unde era nevoită să lupte cu ea însăși mai întâi ca să se poată să se ridice din nou în picioare. Totuși, chiar dacă era de fiecare dată tot mai rău și mai rău, SolHi prefera să nu-i spună Minei despre asta, căci a ei bună prietenă îi spuse odată că de coșmarurile și durerea vor continua, atunci o va închide într-un spital de unde n-o va lăsa să plece decât atunci când va fi complet recuperată.

O idee bună asta cu recuperarea, dar totuși nu o opțiune pentru SolHi. Ea pur și simplu nu-și dorea să fie închisă. Nu după acele lungi luni petrecute în închisoare. De aceea și nu-i spuse Minei că se reîntoarseră coșmarurile și durerea și că deveneau din ce în ce mai frecvente. În același timp, nu-i spuse Minei despre faptul că din cauza evenimentelor recente simțea că era iar pe cale să colapseze și asta doar ca să n-o facă pe Mina și mai îngrijorată decât era aceasta pentru ea.

În acea noapte însă, SolHi n-avu altă opțiune decât să-i spună Minei despre asta. La început, după ce-l lăsă pe DooSan lângă mașină și plecă, primul gând al lui SolHi a fost să se întoarcă acasă pe jos. Dar, ajungând lângă primul telefon public și simțind că durerea revenea, SolHi se decise și-o sună pe Mina. Astfel îi dădu prietenei ei șansa să înțeleagă că SolHi o mințise în tot acel timp și că suferea nu doar din cauza durerii, ci și a coșmarurilor. Chiar și așa, Mina nu-i spuse nimic, căci înțelese că de SolHi păstrase tăcerea în legătură cu a ei suferință era din cauza unui motiv întemeiat. De aceea și decise să aștepte ca anume SolHi să-i spună despre asta. În timp ce conducea însă, Mina înțelese singură de ce SolHi făcuse asta: era îngrozită din cauza ideii că poate fi închisă undeva și că de aceea prefera durerea și coșmarurile în locul captivității. Asta o făcu pe Mina să se simtă și mai rău ca înainte, înțelegând că deși o considera pe SolHi cea mai bună prietenă a ei nu ajunse nicicând s-o cunoască pe aceasta cu adevărat.

Înțelegând asta, Minei îi veni să urle. Voia cu disperare s-o certe pe SolHi pentru prostia ei de-a suferi în tăcere când ar fi putut cere pur și simplul ajutorul ei. Decise însă să tacă când își aduse aminte cât de mult suferise SolHi în acea zi, ceva ce credea ea că-i fusese de ajuns lui SolHi. Chiar și așa, decise să păstreze tăcerea doar până când SolHi va fi din nou bine. După aceea avea de gând să-i spună tot ce gândea. La fel avea de gând să se ia la harță cu Han DooSan pe care-l considera principalul vinovat pentru coșmarul prin care trecuse SolHi în acea noapte.

Astfel, după ce ajunseră la apartamentul lui SolHi și cea din urmă se închise în baie, Mina doar stătu și așteptă. Făcu asta nu pentru că nu-i păsa de suferința lui SolHi, ci din cauza că știa prea bine că SolHi își revenea mai ușor de nu era cineva lângă ea în acele clipe. O chestie pe care Mina o aflase întâmplător încă pe vremea când SolHi trăia cu ea. Atunci, într-o noapte, se trezise din cauza unui zgomot surd ce se auzea din baie. Când vru să intre însă să vadă ce se întâmplă, văzu cu stupoare că ușa e închisă, iar SolHi așa și n-o deschise, deși Mina practic o imploră să facă asta. Anume atunci Mina crezuse că SolHi va muri, căci… erau mult prea intense durerile la acea vreme. Da, acele dureri puteau ține o noapte întreagă, ceva ce-o făcea să tremure ori de câte ori o auzea pe SolHi gemând. De altfel erau dureri ce se acutizau de fiecare dată când Mina se afla lângă suferindă, dar care păreau a nu fi atât de intense când SolHi era singură. De aceea și decise Mina să păstreze distanța în acele clipe. Astfel văzu că durerile, care în trecut durau și o noapte întreagă, ajunseră să țină doar o oră de vreme. După aceea, când SolHi ieșea în sfârșit din baie, Mina doar o ajuta să se culce, stându-i alături în caz că aceea avea nevoie de ceva. Astfel înțelese c-o ajuta pe SolHi mai mult, decât stându-i alături și prelungindu-i suferința.

La fel făcu Mina și în acea noapte: așteptă lângă ușa băii până SolHi ieși de acolo. Apoi, o însoți până la pat, o ajută să se culce, după care o înveli cu pătura, căci SolHi ajunse de tremura ca varga, scuturată de friguri. După care, îi dădu o pastilă de durere, iar solHi adormi, dându-i astfel Minei de înțeles că coșmarul se terminase pentru acea noapte.

Da, durerea simțită de SolHi slăbise, Mina era sigură de asta. Cu toate acestea, durerea din sufletul Minei era încă acolo. La fel cum simțea ura tot mai intensă, cu fiecare secundă trecută. O ură simțită pentru Han DooSan, pe care-l crezuse un bărbat adevărat, dar care rezultase a fi un monstru. Altfel Mina nu-l putea descrie pe acest bărbat, care o dusese pe SolHi în mijlocul pustiului practic, forțând-o să treacă prin chinuri groaznice și asta doar pentru a o face să plătească pentru ceva ce el crezuse că SolHi făcuse. Nici măcar nu era sigur că SolHi fusese de vină pentru moartea lui Han YuSan, dar totuși acesta continua s-o terorizeze, cerându-i să-i plătească datorii mai vechi, făcând-o să trăiască iar și iar acel coșmar. Unul pe care Mina avea de gând să-l facă să se termine odată și pentru totdeauna. Pentru asta avea nevoie să părăsească apartamentul lui SolHi, ceva ce nu putea face cât aceasta se simțea rău. De altfel continua să-i măsoare pulsul iar și iar, tresărind de fiecare dată când îl simțea mai accelerat. Teamă care dura de ore bune deja, dar care rezultase o preocupare în van, căci durerea așa și nu reveni, iar SolHi adormi în cele din urmă. Doar după asta, Mina se decise și dădu acel apel pe care-l tot amânase de când o găsise pe SolHi lângă cabina telefonică.

Ca să telefoneze, Mina se duse mai departe de pat și asta pentru că nu voia ca SolHi s-o audă vorbind. „A-ți găsit ce v-am rugat?” Îl întrebă ea pe detectivul pe care-l angajase când acela răspunse la apel. „Da? Ok, mulțumesc, detective! Chiar apreciez ajutorul. Da, desigur, nu vă faceți griji, rămâne între noi!” După aceea, întrerupând apelul, Mina se apropie de comodă și scrise în grabă un mesaj pe un mic bilet, „Trebuie să plec! Te sun mâine! De se întâmplă ceva, mă găsești pe mobil!” După care lipi acel bilet de paharul de apă ca SolHi să-l vadă când se va trezi și părăsi în grabă apartamentul.

Când plecase, Mina crezuse că SolHi dormea și n-auzise nimic din ceea ce ea vorbise cu detectivul sau că plecase. Se înșela însă: SolHi nu doar auzise conversația, ci și ușa închizându-se în urma Minei. Nu spuse însă nimic, căci se simțea prea slăbită să facă ceva, chiar și să-și ia rămas bun de la Mina. Nici măcar nu deschise ochii de teamă ca nu cumva durerea să revină. Doar mâinile ei se mișcau ușor sub pătură în timp ce-i atingeau pântecele, vrând parcă să-i dea un pic de alinare. O alinare pe care o simți din plin în clipa în care Mina plecă, iar ea putu da frâu liber lacrimilor să-i curgă pe obraz.

Erau însă lacrimi de calmare și nu de durere. Da, SolHi era fericită că ajunse acasă și că stătea învelită în pat, încălzindu-se astfel. Se simțea liniștită că era în siguranță după ce crezuse în acea noapte că într-adevăr va muri. Prima dată crezu asta când DooSan o strânse de gât. Apoi… în acel depozit abandonat, ca într-un final să simtă asta cât mergea spre casă și i se părea că n-o să ajungă nicicând. De aceea, să fie acasă, era echivalentul Raiului, cel în care ajunse și copilul pe care SolHi îl pierduse cu șapte ani în urmă. Și, de cum își aminti de acel copil, lacrimile de fericire se transformară într-unele de remușcare, căci iar își aduse aminte că nu fusese în stare să-l protejeze atunci.

De fapt, amintirile despre copilul ei erau ca o armă cu două tăișuri. Pe de-o parte, se simțea împlinită că fusese măcar astfel mamă și, plângând, se ogoia pe sine, mințindu-se despre acea fericire trecută. Pe de altă parte însă, acele amintiri îi prelungeau durerea și-o chinuiau tot mai mult și mai mult, nelăsând-o nici să respire normal și nici să trăiască liber. O viață pe care SolHi credea adesea că n-o merita, nu după ce două suflete pieriseră în acea noapte din cauza ei, așa cum ajunse să creadă într-un final.

Astfel, plângând din cauza acelor amintiri și în special pentru copilul ei, SolHi își descătușă într-un final sufletul. Se simțea de fapt revigorată gândindu-se la el, căci visa la copilul ei în fiecare noapte, visa că îl ținea în brațe, că-i simțea căldura în timp ce-l strângea la piept și chiar că-i spunea uneori „mamă.” Un cuvânt pe care SolHi era sigură că n-o să-l mai audă nicicând, așa cum nu avea să audă nicicând bătăile inimii copilului ei, cel pe care-l pierduse mult prea devreme ca să le poată simți. Din această cauză și se simțea iar vinovată față de el… că nici măcar nu-i dăduse șansa să respire sau să-i audă cum bate inima într-un mod plăcut.

Da, SolHi se simțea cu adevărat vinovată în fața lui Un. Se simțea vinovată că nu-l putuse proteja și că nu fusese în stare să-i spună că-l iubește. La fel se simțea vinovată și că n-o duse capul să-i găsească un tată bun, care să-l iubească din toată inima. O vină care o măcina pe dinăuntru și din cauza că SolHi nu aflase nicicând cine fusese de fapt tatăl copilului ei.

Îl întâlnise pe acesta doar odată, într-o cameră de motel. Erau ambii beți morți după ce băuseră mult la o petrecere sau cel puțin asta era ceea ce-și amintea. La fel își amintea că lașul cela dispăruse în dimineața următoare, fără să-și ia rămas bun sau măcar să-i dea șansa să vadă cine e. De aceea și-l considera SolHi nedemn de-a fi părinte și de-a fi cunoscut bucuria de-a fi numit tatăl lui Un.

Astfel, realizând pentru a nu știu câta oară că Un fusese productul unei nopți întâmplătoare, SolHi simți iar remușcări față de copilul ei. În același timp, ajunse să se urască pe sine că fusese slabă în acea noapte și-și permise să petreacă o noapte în brațele acelui necunoscut. Un om a cărui față n-o ținea minte. Doar își amintea că băuseră mult, că dansaseră, parte dintr-un sărut fierbinte în mașină, cum se îndreptau spre camera de motel sau cum se întinseră pe pat. Restul… erau amintiri vagi, imagini șterse și deziluzii. Nimic concret. Nimic ce-ar fi ajutat-o să-l găsească sau să-l recunoască de l-ar fi întâlnit vreodată pe stradă.

Cu toate acestea, SolHi nu-l ura. În același timp greșea gândind că acel necunoscut nu lăsase nimic în urma lui. Ea pur și simplu nu-și amintea de asta, de un stilou, cu inițialele HDS pe el, pe care-l aruncase într-un sertar de cum ajunse acasă în acea dimineață și pe care nu-l mai căută nicicând. De altfel, uitase cu adevărat de acel stilou. Sau poate… pur și simplu nu voia să-și amintească de el?! Nici măcar SolHi nu mai era sigură de asta.

Sincer, nici de și-ar fi amintit de stilou n-ar fi ajutat-o la ceva, căci inițialele HDS erau mult prea comune. Puteau fi parte a numelui cuiva sau a unei companii. Astfel, chiar n-avea nici o pistă către acel bărbat, pe care SolHi voia cu adevărat să-l găsească. De ce? Ca să petreacă o altă noapte de neuitat în brațele lui? Desigur că nu. SolHi voia să dea ochii cu el doar ca să-l snopească în bătaie. Măcar să-i fi ars un pumn și-ar fi dorit. Unul zdravăn, care să-i amintească de ea pentru o viață întreagă.

Când și-a amintit că-și dorea asta atât de mult, SolHi zâmbi. De ce? Pentru că înțelese încă odată că se mințea pe sine de fapt. Mai mult decât să-l pocnească pe acel bărbat, era curioasă să vadă cum arăta acesta, ca să-și facă o idee de cum ar fi putut arăta al ei copil de-ar fi supraviețuit atunci.

De fapt, acea noapte n-a fost întâmplătoare și pasageră pentru SolHi. A fost o noapte plină de săruturi fierbinți și mângâieri. Încă își amintește de acele atingeri și săruturi. În același timp, era ceva ce-o înrăia, căci nu-și putea da seama cum după o astfel de noapte acel străin putuse dispărea pur și simplu. Chiar fusese atât de ușor pentru el? Fără să se intereseze cine e, să-i vadă chipul sau dacă acea noapte nu fusese mai apoi una cu surprize? Desigur că nu, căci… așa nu avea de ce s-o caute mai apoi. Pentru SolHi însă rămânea de neconceput a lui decizie dacă sincer. Și…

„Ah, idiotul ăla!” Șuieră ea dintr-o dată printre dinți. „Ce tot mă gândesc eu atâta la el în ultima vreme?! N-a vrut să știe despre mine? Să fie sănătos atunci! Nu l-a interesat să știe ce-a urmat după acea noapte? Atunci… mai bine pentru el, căci se pare că știe cum să-și trăiască viața. Chiar și așa, sunt sigură că mai devreme sau mai târziu își va primi răsplata pentru ce-a făcut atunci, exact așa cum am plătit eu pentru ea.”

Cu astfel de gânduri în minte, SolHi adormi într-un final. Dormi destul de bine noaptea aceea: fără vise și fără durere. De fapt, dormea mai mereu bine de uita de acel străin și de ce i se întâmplase în acea noapte, la fel de uita și de resentimente și remușcări, care pur și simplu o doborau. Cum nu de altfel, când o durea că un străin, în brațele căruia petrecuse o noapte fierbinte, chiar dacă într-o cameră de motel, uitase de ea atât de ușor și atât de curând. Dar… trebuia să recunoască până la urmă c-a fost și vina ei atunci. Nimeni n-a pus-o să-l urmeze în noaptea aceea. La fel n-a fost obligată de nimeni să meargă cu el în acea cameră de motel. Chiar și așa, SolHi se simțea vinovată pentru toate, chiar și pentru propriul eșec.

***

Impactul sărutului cu SolHi fu mult mai mare decât DooSan se așteptase. Se simți agitat după asta, chiar dacă se întorsese acasă de vreo două ore deja. În același timp, simți că nu doar sărutul era de vină pentru neliniștea lui, dar și faptul că el fusese în stare s-o sărute, deși spusese de atâtea ori c-o urăște enorm și c-ar vrea-o moartă.

The narrative has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

„E nebunie!” Strigă el dintr-o dată, susținându-se cu mâinile de marginea chiuvetei. Apoi, cu capul plecat, inspiră și expiră adânc, încercând să se calmeze. Doar picăturile fierbinți de apă, ce i se scurgeau din păr și pe corp, păreau să fie calme în acea cameră de baie.

Într-un final, când fu în sfârșit capabil să se controleze, DooSan își înfășură partea de jos a corpului într-un prosop, șterse cu mâna oglinda de aburi și-și privi chipul în ea. În loc să-și vadă fața însă, își văzu amintirile reflectate în ea… în special cele legate de sărutul fierbinte cu SolHi din acea seară, unul care „A fost al naibii de fierbinte,” murmură el. „Și, la naiba, chiar m-am simțit bine având-o în brațe, chiar și dacă nu pot accepta așa ceva. Mă face să am sentimente din cele de care nicicând nu m-am crezut în stare să le am vreodată.”

Acel sărut însă îl zvârcolea pe dinăuntru și nu doar din cauza apropierii și urii față de SolHi, ci și pentru faptul că-i amintea de noaptea pe care o petrecuse alături de-o străină. Se întâmplă asta în urmă cu câțiva ani, într-o cameră pe care nu și-o amintea prea bine. La fel nu-și amintea chipul sau numele acelei femei. Tot ce-și amintea era că avea păr castaniu închis și mirosea frumos a lavandă. O străină pe care încercă s-o găsească mai târziu, dar așa și nu-i reuși. De aceea, tot ce-i mai rămase după acea seară fură doar amintirile.

În acea noapte o văzuse pentru prima dată, în club. Își sărbătorea ziua de naștere cu niște amici acolo. Numai că, în loc să petreacă cu ei, DooSan îi lăsă singuri și se apropie de bar unde o văzuse pe Ea. La început o văzuse doar de la spate, dar ceva în mișcările ei și în modul în care stătea așezată îi atrase atenția. Mai mult de atât, își amintea c-o văzuse dând peste cap pahar după pahar și că nu era singură. Era c-o prietenă se pare, care i-a lăsat într-un final singuri, după ce DooSan s-a apropiat de ele. După aceea, oferindu-i o băutură și ea acceptând-o, au început să bea împreună. Și a fost cam tot ce-și aminti mai apoi.

După acea noapte, mai bine zis după dimineața când fugise ca un laș fără să-și ia măcar rămas bun, lui DooSan începu să-i pară rău pentru ce făcuse. De aceea și se întoarse la motel, întrebând de nu-i știau aceia numele cumva. Acolo însă află cu stupoare că nu doar că n-o știau, dar și că nu înregistraseră camera ceea pe numele lui sau al ei, ci doar plătiseră cash, mulți bani de altfel, cerând să nu rămână înregistrări despre ei. Ceva ce recepționistului îi fu la îndemână, căci, după ce-și primi banii, îi lăsă pur și simplu să intre. Astfel, DooSan pierdu orice urmă care l-ar fi putut duce la ea. De altfel, chiar și dacă ar fi înregistrat camera ceea pe numele ei în acea noapte, tot n-ar fi găsit nimic venind la motel, căci începu s-o caute la cam o lună după acea întâmplare când registrele erau deja distruse.

Asta însă nu-l făcu pe DooSan să renunțe. Doar decise s-o caute prin alte moduri. Cum? Simplu: începu a întreba de prieteni, cei ce fuseseră în acea seară în club, de n-o știa cineva. N-află însă prea multe, căci și aceia, exact ca și el, erau beți criță în acea noapte. Doar unul din prieteni îi spuse că era probabil o străină, cu trăsături europene, și că avea păr blond. O descriere greșită a fetei, DooSan era sigur de asta, căci își amintea clar parte dintr-o conversație pe care o avuseră și că discutase cu ea într-o coreeană perfectă. La fel era sigur că avea păr castaniu închis și nu blond. De aceea și încetă a mai întreba de alții de știau ceva despre ea.

De altfel, după a doua nereușită, DooSan se decise să renunțe la căutări. O căutase în jur de două săptămâni deja, fără rezultat, ceva ce-l făcu să înțeleagă că probabil era străină așa cum spuseseră alții și că, de nu-l căutase nici ea, probabil n-o interesa să-l știe. Ba chiar își spuse la un moment dat ca să se convingă că făcuse bine încetând s-o caute, „De ce să găsesc pe cineva căruia nu-i trebuiesc? Mai ales după ce-am petrecut doar o noapte cu ea. E mai bine să-mi păstrez doar amintirile, unele frumoase de altfel, și să-mi caut de viață.”

Zis și făcut. Numai că, după ce-o întâlni pe SolHi, când aceasta ieși din spital și apoi la procese, începu s-o compare tot mai mult cu acea tânără. De altfel găsea atât de multe similitudini între ele că se simțea confuz. Era însă sigur că nu era acea fată, căci de-ar fi fost ea și-ar fi amintit la sigur. Din această cauză și începu într-un final s-o urască pe SolHi din ce în ce mai mult: că îi amintea de acea femeie pe care n-o putuse găsi și la care se gândise atât de mult că ajunse s-o compare anume cu asasina fratelui său.

Mai târziu, investigându-i trecutul, DooSan află că SolHi avea trăsături europene din cauza tatălui ei, care se născuse undeva prin Europa. În ce țară anume? DooSan habar n-avea. Tot ce putuse afla era că bărbatul venise în Corea, se căsătorise cu mama lui SolHi și, când SolHi avea doar câteva luni, bărbatul plecă și nicicând nu se mai întoarse.

Astfel, după ce află povestea de dragoste a părinților lui SolHi, care i se păru impresionantă, și află din ce cauză i se părea atât de asemănătoare cu fata din acea noapte, DooSan deveni interesat în ea. Ajunse astfel s-o urmărească aproape peste tot, încercând să afle ce anume îi lega pe YuSan și pe ea. Făcând asta însă, DooSan se mințea de fapt pe sine că nu era interesat de ea, când era de fapt. Era sedus de curbele corpului ei și de-ai ei ochi frumoși, ceva ce-l făcu să viseze la ea. Vise pe care le ucidea adesea în capul lui ori de câte ori își amintea de-a lor dușmănie.

Gândurile însă, încăpățânate și ele, se întorceau de fiecare dată. De altfel se întorceau când DooSan se aștepta cel mai puțin. Astfel începu să viseze iar la SolHi. Și iar alunga visele, convingându-se pe sine că nu-s decât produsul imaginației sale și nimic mai mult. Ca să fie sigur că era anume așa cum își spunea el, DooSan ajunse de-și spunea adesea, „Până și cei mai mari dușmani simt astfel de lucruri uneori. E firea umană și mintea noastră care ne joacă o farsă, căci un bărbat și-o femeie pot fi doar iubiți și nicicând prieteni. Și-i sexy, trebuie să accept asta. Chiar și așa, nu poate fi nimic între noi. E interzis.”

Din cauza că încerca să se „convingă” pe sine astfel, tot mai des în ultima vreme, ajunse să se mintă că acel gând era de fapt cel corect. Numai că, în acea noapte, se convinse că era totul mult mai complex decât se gândise el vreodată. De ce anume? Pentru că nu doar c-o sărutase pe SolHi și ea îi răspunse la sărut, ci și pentru faptul c-o strânse la piept, visând s-o aibă cu orice preț. Da, voia atât de mult s-o aibă. Din această cauză și începu să simtă vină în fața fratelui să, căci ajunse într-un final să viseze la cea care-i curmase viața lui Han YuSan. În același timp se ura pentru faptul că fusese un prost în acea noapte și transformase un moment de plăcere într-o încercare de asasinat, ucigând astfel perfecțiunea care putuse fi între ei în acea noapte. Distruse, da, la sigur distruse iubirea ce s-ar fi putut naște în ei după acel sărut.

O bătaie în ușă, una destul de puternică de altfel, îl făcu să tresară. Uitându-se la ceasul de mână și văzând că era în jur de trei dimineața, DooSan se încruntă. „Cine naiba poate fi la ora asta târzie în noapte?” Se întrebă el. Apoi, când loviturile se întețiră, DooSan puse un halat pe el și merse de deschise ușa.

În loc de-un „salut” însă primi un pumn în nas. Unul care-l surprinse desigur. Mai mult fu uimit când privi în față și văzu o Mina furibundă, gata să-l mai pocnească odată. Și era cu siguranță nebună, căci îi strigă numaidecât, „Tu, ticălosule, n-o s-o lași nicicând în pace, nu-i așa?! Ei bine, nici eu n-o să fac asta, n-o să te las să respiri liber, doar mort. Așa că, dacă te mai prind învârtindu-te în jurul ei cu gând rău, jur că te omor.”

Neplăcut surprins, DooSan privi mai întâi în jur să se asigure că nu-i văzuse nimeni, după care întrebă, „De ce ești aici, doctor Pack?”

Mina rânji, „Văd că-i cunoști bine pe prietenii lui SolHi. Să fie din cauza c-o urmărești pretutindeni vrând s-o dai morții? Același motiv pentru care ai dus-o azi naiba știe unde, visând să termini cu ea? Numai că… ce? Supărat că nu ți-a reușit să scapi de ea într-un final, nu-i așa?”

„Să scap de ea?” Strigă DooSan. „Probabil a-ți căpiat, doctor Pack. De ce? Pentru că, dacă nu eram eu azi cu ea, Ian SolHi ar fi fost moartă la sigur. Tocmai de asta și nu mă poți acuza de nimic.”

„Desigur că te pot acuza: de faptul c-ai stat și-ai privit doar cum își dădea sufletul practic, fără să faci nimic,” strigă și Mina.

„Am încercat, ok?! Am încercat s-o duc la spital, dar a refuzat. E încăpățânată și știți mai bine decât mine asta.”

„Desigur, știu asta, căci anume tu ai făcut-o astfel. SolHi nu era așa. Nu până acum câțiva ani. Era dulce, prietenoasă și drăguță. Dar, din momentul în care v-a întâlnit pe tine și pe fratele tău, viața ei a fost complet distrusă. Naiba să vă ia de…”

„Ține-ți gura!” Îi strigă DooSan. Apoi, când își aduse aminte ce oră era, coborî vocea când spuse, „Nu ai niciun drept să mă acuzi că i-am distrus viața. Nu după ce ea a distrus-o pe a mea. Așa că, dacă n-ai nimic mai bun de spus, îți sugerez să pleci.” După care, DooSan îi întoarse spatele, intenționând să intre în apartament.

Dintr-o dată, Mina îl apucă de mână și strânse cu putere în timp ce-i șuieră printre dinți, „Ascultă încoace cu atenție, monstru Han DooSan: eu nu-s SolHi. N-o să stau să privesc doar cum o faci să sufere și-o calci în picioare doar pentru că se simte vinovată pentru cele întâmplate fratelui tău, o moarte de care nu-și amintește defel. Spre deosebire de ea, eu chiar sunt monstru, Han DooSan, unul capabil de orice ca s-o protejeze. Așa că, stai departe de ea sau jur că următoarea moarte pe care echipa ta o va investiga va fi cu siguranță a ta. Mai mult de atât, te asigur că dac-o mai faci vreodată să sufere cum a suferit azi, n-o să-ți găsească nimeni trupul, jur.”

Spunând asta, Mina pur și simplu plecă. Îl lăsă pe DooSan privind prostește în urma ei, neplăcut surprins de acea turnură de situație. De altfel privi multă vreme în urma ei, incapabil să-și controleze emoțiile, căci, venind acolo, Mina doar înrăutăți lucrurile. Mai bine zis, din acea seară, DooSan se decise s-o facă pe SolHi să plătească pentru ce făcuse mai crunt decât până atunci.

***

Razele de soare, ce intrau prin cortinele pe jumătate deschise, luminau într-un mod plăcut camera și fața adormită a lui SolHi, cea care zâmbea în acele clipe. Zâmbea probabil din cauza unui vis pe care-l putuse avea și care îi făcea inima să bată ciudat de fericită în al ei piept. Un vis despre o noapte fierbinte petrecută în brațele unui străin, care reușise s-o facă fericită pentru prima dată în viață.

Dintr-o dată, întorcându-se cu spatele spre fereastră, SolHi căzu de pe pat. „Aaa,” strigă ea când simți durere în încheietura stângă. Dar, văzând că erau deja orele zece dimineața, sări brusc în picioare, șuierând printre dinți, „Să fiu al naibii! Demonul ăla precis mă ucide pentru c-am întârziat la lucru.” După care fugi cât de repede putu în baie.

Zece minute mai târziu, după ce se auziră destule lucruri căzând acolo, SolHi ieși din baie. Era deja îmbrăcată și, din mers, își încălța o gheată. O misiune imposibilă de fapt, din cauza că mai încerca să dea și-un telefon cât se încălța. Din această cauză și mai nu căzu într-un final când se împiedică de geanta ei lăsată la întâmplare pe podea, ceva ce-o făcu să înjure, exact în momentul în care Yoon Suk îi răspunse la apel.

„Era cumva despre mine?” Yoon Suk întrebă, auzind-o înjurând.

„Ba bine că nu. Era despre un alt demon, dar… mai bine fă-mi o favoare: de diavolul Han DooSan întreabă unde-s, spune-i că-s în stradă, investigând ceva. Nu întreba unde-s! Doar fă ce ți-am spus!” După care, nici una nici două, SolHi închise telefonul și, încă chinuindu-se cu gheata ceea, ale cărei șireturi erau încăpățânate și nu se lăsau legate nici în ruptul capului, ceva ce-o făcea să sară într-un picior, se îndreptă spre ieșire.

Lângă ascensor însă înțelese că acea dimineață era cu siguranță nu de partea ei, căci până și ascensorul era stricat. Nu așteptă mult lângă el însă, ci, după ce mai șuieră câteva cuvinte de „bine” și la adresa lui, mai ales după ce privi la ceas și văzu ce oră e, SolHi fugi cât putu de repede pe scări cu gând să ajungă în stradă. Afară însă era mai rău ca înăuntru. Soarele ardea puternic pe cer în ciuda orei încă matinale, iar asta făcea aerul greu de respirat. Și, cireașa de pe tort, când se îndrepta spre stație, văzu autobuzul plecând deja.

„Să fiu a naibii! A naibii! A naibii!” Strigă SolHi, încă fugind să-l ajungă din urmă. Și avea cu adevărat de ce să fie furioasă, căci știa prea bine ce-o așteaptă când o să dea ochii cu monstrul Han DooSan. „O să spună că am încercat să profit după seara trecută. Și, la sigur, mă ucide de data asta.” Apoi, văzând mutra acră a lui DooSan chiar în fața ochilor, aceasta urlă din toți bojocii, îndreptându-se spre marginea carosabilului să prindă un taxi. Da de unde?! Ori nu erau libere, ori nu se oprea niciunul. Din această cauză și înțelese SolHi că era cu adevărat sortită pieirii în acea dimineață și-o să piară fără doar și poate de cum pune Han DooSan laba pe ea. Ceva ce nu-i stătea în puteri să schimbe. Doar… să-și târâie picioarele după ea spre stația de autobuze, unde se așeză pe scaun de cum ajunse acolo, respirând accelerat, căci… măcar atâta putea și ea face în acea ultimă oră de viață care-i mai rămase… exact timpul pe care trebuia să-l aștepte pentru următorul autobuz.

***

În mașină, nu departe de stația de autobuze, DooSan privi show-ul lui SolHi cu zâmbetul pe buze. Era cu adevărat uimit s-o vadă încurcându-și părul cât avu acea criză de isterie, încă așezată pe scaunul cela și cu restul pasagerilor ce așteptau autobuzul în jurul ei, holbându-se la ea ca la un rar specimen la circ. De altfel arăta mai mult a femeie nebună, decât a animal exotic, dar, în opinia lui DooSan, nu era mare diferență între ele, căci la ambele era la fel de comic de privit.

Din această cauză și șopti într-un final, „Cu siguranță și-a pierdut mințile de poate face asta în plină stradă! Ce mai, o să fie azi vesel la birou cu ea. Și eu care credeam că-s în stare s-o ucid după vizita prietenei ei, de azi noapte. Nu, cu siguranță nu pot eu ucide un clovn bun!” După care, încă zâmbind, DooSan porni motorul și plecă fără a fi văzut de SolHi.

În acea dimineață DooSan era cu adevărat calm, deși după vizita Minei crezuse că ura i se întorcea. Dar, după ce se gândi mai bine, era normal ca Pack Mina să reacționeze astfel dacă într-adevăr ținea la SolHi. De aceea și-și spuse să uite de asta, căci, până la urmă, meritase pumnul cela. În același timp era fericit să vadă că SolHi era bine, căci chiar nu era pregătit să trăiască fără ea. Doar… pentru ce avea să vină era pregătit, chiar dacă nu știa nici el prea bine ce pregătise soarta pentru amândoi.